Ne cunoscuserăm într-o altă excursie, așa că, în avion- călătoream spre Copenhaga- am vorbit despre tot felul de chestii. Cel mai mult, despre nepoți, de bună seamă.
Doamna- fost procuror în capitală- avea o fată jurist, care, la rându-i avea un băiat. Elev în clasa a VIII-a.
Buni făcea naveta , zilnic, din Drumul Taberei în partea cealaltă a orașului, să-l aștepte pe „nepoțel„, la prânz, cu mâncarea caldă. Se mai ciondăneau ei, motivul- lecțiile,mai ales. Și telefoanele. Dar se acceptau.
Într-o zi, nepotul, în vreme ce buni așternea frumos masa, îi spune doamnei că la școală i s-au dat spre lectură câteva capitole din „ Baltagul”. Era în vremea când Sadoveanu se afla la mare căutare,
Buni a fost extrem de fericită!
Avea cartea în bibliotecă de când fiica ei fusese elevă, dar bucuroasă că nepotul vrea să citească, a mers degrabă și a cumpărat romanul cu miros de tuș.
La prânzul următor, s-a și prezentat în fața viitorului „lector„. Acesta s-a uitat la carte, s-a uitat și la bunica radiind de fericire:
-Hai, mă buni, că ești culmea!!
Culmea!
Ți-am spus că este vorba DOAR despre câteva capitole.
Și tu vii cu cartea întreagă...las-o dracului de treabă.
p.s. o fi de râs, o fi de plâns?
„Nu vreau ca nepotul meu să-mi calce pe urme. Vreau ca el să aleagă calea lângă mine și să meargă mai departe decât mi-aș fi putut imagina.”
RăspundețiȘtergere