în stol de gânduri, iarna

Cum, din fel și fel de motive,astă noapte somnul a întârziat să vină la timp, gândul  mi-a fugit, ca de multe alte ori, la locul atât de drag mie, la satul cu ulițele lui tot mai pustii  toamna și iarna, așa cum îmi spune o verișoară, la casa părintească...

Revăd  cu ochii minții și ai sufletului fragmente din seri cu povești  spuse în aromă de gutui coapte și de  ceai în care mama  punea laolaltă toate plantele adunate de cu vară, flori de tei, frunze de gutui, mușețel,rotunde  boabe de busuioc. 
 Îmi place, deși mereu  mă înfioară, să-mi amintesc o seară, pentru că doar într-o seară de iarnă, tata, provocat de maica Fănica, mama lui,spre surprinderea mamei și a mea ( fratele meu fiind ceva mai mic nu prea cred  că a fost atent la firul poveștii, poate chiar dormea),  a trebuit  să-și deconspire cea mai halucinantă aventură.   Era înainte să fi plecat în armată, să fi avut el vreo 18/ 19 ani.
   Blond,puternic, frumos,  cu ochi albaștri și păr  ondulat, avea mai multe mândruțe. Una, însă, îi cam da bătăi de cap.  Locuia  într-un  sat ceva mai depărtat, Satul Nou. 
 Tânărul îndrăgostit bătea ceva cale seară de seară, dus/ întors.  Nici  vorbă de biciclete  în sat. Luna  nu ținea  totdeauna seama că tânărul trecea și pe lângă cimitir. 
Se zvonise că drăguța lui nu i-ar fi fost chiar credincioasă și că, de îndată ce  el pleca spre casă, ea se mai vedea  și cu altul.
  A întrebat-o tata dacă  vorbele sunt adevărate, ea a negat, de  bună seamă, așa că flăcăul, ca să se lămurească, într-o  noapte fără lună,a stat planton la câteva case, l-a observat  bine pe concurent, apoi a plecat  repede către  locul pregătit.
S-a ascuns după poarta bisericii. 
 Planul și-l pregătise cu vreo câteva zile înainte, adică descoperise chiar lângă gardul cimitirului o criptă cu capac de fier. L-a încercat, ușa respectivă a cedat, așa că  a tras-o  doar puțin cât  să nu fie observată în timpul zilei.
A așteptat ceva timp...satul era pustiu. Tăcere  totală. 
 Dinspre Ungureni,un alt tânăr venea fluierând. Vesel, nevoie mare!
 Nici nu a avut săracul de el timp  să scoată vreo vorbă, că un altul, tata adică, i-a sărit în spate, l-a prins de mâini- era  mult mai vânjos, se lăuda povestindu-ne, mama și eu înghețaserăm de frică, doar maica  Fănica, știind povestea, ridica o sprânceană, învârtind fusul  de tors. 
  O fi țipat  bietul flăcău, cine să-l audă  în miez de noapte, tata a fost neînduplecat, l-a  dus  la cripta  pregătită , a tras  capacul, care  a răspuns și el de frică.
Acolo l-a așezat rapid pe îndrăgostitul mai mult mort decât viu, lăsându-i doar o fâșie de libertate cât să primească aer de afară.
L-au salvat  către dimineață câțiva consăteni care, în drum către câmp pentru coasă, auzind  țipetele, l-au scos, speriați și ei,crucindu-se la auzul întâmplării.
Făptașul nu a fost descoperit, nu pentru că ar fi purtat  vreo mască, ci doar pentru că noaptea fusese neagră ca smoala .

  Neobosită, seara își cernea cursul, eu îmi priveam uimită tatăl, încercând să  înțeleg că  toate poveștile pe care le citeam vor fi avut ele câte un sâmbure de adevăr, de îndată ce  chiar în odaia  noastră mirosind a fructe și a ceai, bunica,mama și eu fuseserăm martore  la cea mai  incredibilă istorisire.

Este iarnă fără zăpadă, părinții și bunica  nu mai sunt de ani mulți,fetița speriată de atunci este  ea însăși ”buni”.
 Amintirile se aștern și se torc, cum  ușor sfârâia, în seara aceea poleită,caierul maichii  Fănica.😘