zborul pașilor albaștri

( povești adevărate pentru prieteni)

Cu chiu, cu vai, tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.

 Primul ceai. 

Ceai dansant. 

Mai puțini băieți decât fetele vizibil emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,la Teologie. Și la Drept.

Primul meu dans, valsul!💔

Trecusem cu bine admiterea în liceu, el era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele... în  toți anii care  au trecut de atunci ne-am văzut o singură dată. 

 În mare fugă...fiecare ducea lumină și flori la  căpătâiul părinților.

 În seara aceea de  vară, eu am învățat cum este să plutești.

Cum poți  zbura fără aripi. 

Și nu am uitat niciodată.

La  nunta mea,în același sat, satul meu, în poienița din fața bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 💔

 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a avea un partener priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

 

Am făcut un fel de ordine printre  haine.

Pe umerașul de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt serile cu lună, își ține în gând amintirile. 

Cineva zice că este bine să renunți la  toate lucrurile  pe care nu le mai folosești.

La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.

Ador tăcerea parfumată a rochiei mele de bal!💔