„Joacă bine, Moș Martine, că-ți dau pâine și măsline„!

 povești adevărate pentru prieteni.

 Să fi avut eu vreo zece ani când, în zilele Sărbătorilor Pascale, era mare hărmălaie în sat. „Ca la urs”. 

Dintr-o comuniune sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț. 

 Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor. 

Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a altor copii ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde. Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă. 

 Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs. Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„. 

 Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică, iar ursul a rămas erou de poveste. Întâmplări de tot felul, unele sfâșietoare,  s-au petrecut în ultimii ani, când, înfometat, ursul carpatin, coborât din vizuina lui prin sate , chiar prin orașe, provoacă traume adânci. 

Vara trecută, am revăzut barajul Vidraru: peisaje de basm, multe mașini; undeva, cocoțată pe un colț de stâncă, ursoaica devenită foarte cunoscută trecătorilor și localnicilor, privea. 

Unii îi aruncau mâncare, am văzut și gesturi mai îndrăznețe, necugetate chiar,ale unor șoferi. Teama mea nu a dispărut decât când am ajuns acasă, pentru că și la întoarcere, animalul stătea în același loc .

Am citit fel și fel de comentarii, după ce o tânără și, recent, un motociclist italian, și-au plătit tragic curajul de a exagera apropierea față de aceasta ființă uriașă- ursul brun.

 Deunăzi, am văzut un mic reportaj din crescătoria de animale domestice a unei familii,protejată de trei ziduri, pe care ursul le-a trecut, rupându-le, pentru a-și lua pradă o căpriță.

 Povestea soția lui despre zbuciumul celorlalte animale, care trăiseră o noapte de groază. Sigur, te întrebi, asculți, oamenii spun ce cred, realitatea rămâne. 

Ursul este un simbol al orașului și cantonului Berna ; figurează în blazonul acestora. 

În imagine, este ursul de la Berna. 

Trăiește în ”Groapa urșilor” și dă spectacole pentru doritori. L-am văzut vara trecută, când am fost într-o excursie în Elveția. Foarte multe sate elvețiene sunt răspândite în munți. Elvețienii au avut și ei probleme cu ursii, așa că o lege a precizat „că omul este mult mai important decât ursul.”

 În Elveția, până nu demult, trăia un singur urs ”oficial”, adică înregistrat de autorități.

 Nu se știe dacă prin cine știe ce catacombe nu se ascunde un altul, speriat deja de zelul elvețienilor. Acesta a fost însă omorât cu acordul autorităților, după lungi discuții în care locuitorii își mărturiseau teama față de ”M13,” cum era supranumit animalul.

”https://www.totb.ro/elvetia-si-a-ucis-singurul-urs.../