duminică, 13 iulie 2025

vremuri, oameni, atitudini


povești  adevărate pentru prieteni.



Ca să mă bucur cu adevărat  că  trecusem examenul pentru Gradul  al II-lea cu bine( verificarea dura doi ani: mai multe  inspecții la ore, urmate  de probe scrise și orale, la specialitate, pedagogie/ metodică, socialism, la Universitatea  București ),după afișarea  rezultatelor, mi-am cumpărat o rochie plisată- pătrățele alb/ negru-prinsă într-o curelușă roșie.  
Am adăugat și o pereche pantofi.
Roșii!


Cu toc înalt, bineînțeles.
Era iunie, aproape de vacanță.
Ca de obicei, mergeam pe  jos de acasă, la școală ( îmbrăcată cu rochia mea  preferată ; purtam pantofii roșii).
În curtea școlii, mi-am dat seama că un toc stă să cadă-, obosise, probabil , de atâta grabă.
A sunat de intrare.
Am  căutat și am și găsit o piatră, am încercat să repar  necazul, dar  pantoful se încăpățâna.  
M-am dus, într-un picior, la atelierul școlii  și l-am rugat pe unul dintre  maiștri să mă ajute.
Omul a fost înțelegător, a făcut reparația, treaba a durat cam vreo 10 minute.
Am intrat ca vijelia în cancelarie, am înșfăcat catalogul și am fugit pe scări, până la etajul al doilea, unde aveam „dirigenție„, uitând  de puterea precară a pantofului meu . În clasă era liniște perfectă ( mi-am zis în sine că elevii mei, drăguții, or fi aflat pățania și  s-au gândit  să mă  răsplătească, fiind foarte cuminți).
În câteva cuvinte, m-am scuzat pentru întârziere,  jenată fiind, cred că am spus ceva despre incidentul cu pantoful).
Am scris titlul lecției pe tablă.
” Eminescu și Creangă- doi buni prieteni„
, adăugând, la linioară, planul de discuție.
Prea liniștiți erau copiii mei. Dădeau răspunsuri, nu  neapărat în doi peri,  dar  păreau cam reținuți.  
Când am ajuns la „Eminescu- revizor școlar„, ca la  comandă, toți și-au întors capetele către ultima  bancă, rândul dinspre ușă.
Aplecat asupra caietul său de observații,  parcă fără să mai prididească cu însemnările, directorul( profesor de muzică) scria   și tot scria. Am trecut- nici până astăzi nu știu cum-peste momentul penibil, mi-am făcut lecția așa  cum făceam de obicei.
La discuție, în cabinetul lui, nici eu, nici el nu am  comentat, în vreun fel, întârzierea mea de la oră.
A ținut să sublinieze că am ”furat 10 minute" din oră, adică exact informarea politică.
Da.  
În vremea aceea, lecția de dirigenție începea, obligatoriu, cu sublinierea marilor rezultate obținute de partid și de  conducătorul lui.
p.s.  tu ai trăit  întâmplări bizare, în meserie?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.