povești adevărate pentru prieteni
Ningea apăsat, probabil că mai toate prietenele și colegele mele de clasă se bucurau de iarna bogată, pe gheață sau la săniuș, cu frații lor, duminica își vedea liniștită de treburile ei.
Mama nu știa ce să mai facă să mă scape de durerile alea din gât; mă oblojea cum știa mai bine,sfătuită, bineînțeles, și de maica Fănica, mare doftoroaie, care crescuse mulți copii.
Neînduplecate,amigdalele mele nu voiau să cedeze nicicum. Îmi făceam probleme că voi lipsi de la școală, chiar înainte de teza la matematică.
Bujor, câinele meu drag, pe care nu-l văzusem de trei zile, lătra.
A fugit la poartă mama.
A deschis ușa camerei unde eu făceam cu greu față febrei, lăsând-o să intre pe tânăra noastră vecină, Vasilica, nora tușii Dumitra.
Față roșie de ger, ochi frumoși, vioi, mâini ascunse în șorțul de casă.
A scos cu grijă o gutuie mare, galbenă, parfumată. Mi-a pus-o în palma fierbinte.
Nu -mi amintesc cât a mai durat boala mea. Nici când am putut gusta din fructul dăruit într-un moment extrem de dificil pentru mine.
Ce știu este că, iată, nici până astăzi nu am uitat gestul acelei tinere femei, pe care n-o cunoșteam decât foarte puțin- eu, preocupată cu școala, ea, cu gospodăria, cu copiii ei mici, cu socrii.
Este Crăciunul, lumea vorbește cam mult despre bunătate, se întâmplă multe, se fac și se desfac înțelegeri...
Omenia rămâne ceva prețios, ceva atât de aproape de suflet!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.