Aflasem că găsesc textul întreg pe internet, dar voiam să simt paginile foșnind, să fiu școlărița, care caută printre rânduri motivul pentru care proful a dat-o spre lectură obiligatorie- posibil subiect de teză- după zilele libere de la începutul de mai.
Patru zile, fără discuții, fără comentarii- se știu titlul cărții , autorul, asta e, sunteți oameni mari, sigur că ești om mare, mai ales dacă emoțiile îți stau în gât, ca un clește..
Deși meseria mea este legată de cărți, nu mă pot lăuda, cum poate că o fac unii, că a-l înțelege pe Mircea Eliade este chiar ceva de ici/de colo.
Ei bine, m-am înarmat cu sufiecientă răbdare, am citit cartea, vreau să zic că nu m-a dat gata, nu-mi permit să comentez realizarea artistică a nuvelei.
Uite aici ceva Cosmologie și alchimie babiloniană, care mi-a plăcut mult.
Dacă vrei să afli cum am înțeles eu Tinerețe fără tinerețe, las mai jos însemnările.
Bineînțeles că abordarea subiectului trebuia să cuprindă, obligatoriu, niște termeni literari, deloc importanți, în opinia mea, dar, dacă trebuie, trebuie!
Chestia este , însă, următoarea- proful, ocupat fiind, a venit mai tărziu- aveți teză, hai să dăm teză, a comunicat subiectul, dar,
după o vreme, fetele, tocilarele cum li se spune de când este lumea, nu prea scriau, așa că - nu știu sigur cam cât timp să fi trecut- subiectul a fost schimbat.
Tinerețe fără tinerețe, da, ai dedus bine, are legătură cu motivul basmului Tinerețe fără bătrânețe, ceva întors, zic eu, cam cum ar fi legătura dintre Luceafărul și Riga Cripto..
În București, filmul lui Francis Ford Coppola, ecranizare după nuvela despre care vorbim, în care câteva roluri au fost interpretate de actori români, aud că rulează de câțiva ani buni.Regizorul a văzut în eroul nuvelei propriul destin.//
Chestiunea este-zic și eu- cum să ajungă om mare școlarul de astăzi?//
Apărută în 1978, la Munchen, nuvela Tinerețe fără tinerețe împărțită în cinci capitole, ar putea porni de la răspunsul pe care autorul l-a primit de la psihanalistul Carl Gustav Jung, pe care-i întrebase care este legătura dintre om și infinit.
Omul modern trebuie să redescopere o sursă mai adâncă a vieții sale spirituale . ( ideea nu-mi aparține, de aceea, am folosit condiționalul- optativ)
Instanțele acestui text narativ urmează tehnica oricărei opere epice- există un autor concret, Mircea Eliade, care se identifică cu autorul abstract, devenitun alter- ego al scriitorului, prin personajul principal, profesorul ratat de italiană și latină, Matei Dominic. Spațiul în care se construiește acțiunea este , în mare parte, un spital bucureștean din prima jumătatea a sec. XX, înainte de a doilea război mondial, cuprinzând, pe măsură ce acțiunea evoluează, lumea Occidentului, pentru ca finalul să se consume în orășelul Piatra-Neamț, închizându-se astfel un cerc al dramei personajului.
Cartea începe cu o traumă, nu una oarecare, un fulger, care, în noaptea de Înviere, pe o ploaie cumplită, cade în capul vârstnicului profesor, fugit din orașul în care nu a reuși să-și atingă maxima realizare profesională în studiul limbilor vechi, pentru a se sinucide într-un hotel bucureștean.
Deși carbonizat , nu moare, așa cum se așteaptă un martor, iar mai apoi, personalul spitalului- un doctor specialist, cele trei asistente de noapte și două de zi.
Fulgerul, focul- simbol ar arderii , al catharsisului, îl întoarce în timp, face din bărbatul de șaptezeci de ani, un nou- născut- îi cad dinții, unul câte unul, apar alții în locul lor. Legătura lui cu lumea este auzul. Din clipa în care aude, el trăiește o existență dublă, este o mereu pendulare între vis și realitate, prin trăirile, încercările, visele lui, Mircea Eliade, traducându-și propria concepție despre încercarea individului de a nu pierde zestrea ancestrală, odată cu îmbătrânirea trupului.
Este o fugă din cale ramolirii mentale, ca urmare a îmbătrânirii celulelor din care se compune corpul uman.
Autorul concret îl dirijează pe autorul abstract după ideile sale despre spațiu, timp, cunoaștere, vis, realitate, ficțiune, purtându-mă pe mine, cititorul concret, devenit abstract, pe măsură ce mă las purtat în labirintul ideilor și conceptelor sale.
În lectură, renunț la preocupările specifice vârstei mele, mă las transpus într-o lume pe care n-o știam , o lume cu care rezonez , doar în aceste clipe.
Îl urmez pe Dominic, bătrânul profesor renăscut, de la stadiul de prunc, căruia i se curăță pielea, îi cresc dinții, parcurg cu el , paradoxal, o regresiune , o întoarcere într-un timp ancestral.
Instanța narativă a povestirii mă duce pe mine într-un spațiu imposibil de atins real- eroul își amintește cuvinte din limbi dispărute în timp, universul este explorat, pacientul pe care un medic sosit din Paris experimentează posibilitatea ca electrocutarea printr-un curent de cel puțin 1 milion de volți poate produce o mutație radicală a speciei umane.
Se poate regenera omul? Sau are o dublură, un etern înger păzitor?
Autorul concret răstoarnă toate cunoscutele vieții reale- ateriocleroza care ducea către ramolisment intelectual dispare, pielea arsă peste 50 % din corp se regenerează, toate acestea au răsunet- Siguranța stă la pândă, își infiltrează oameni în spital, pentru că nazismul nu era străin de urmările electrocutării umane..
Dominic a devenit altcineva, are o memorie uriașă, mușchi de bărbat tânăr, visele lui sunt o pendulare între acum și un timp ancestral, sunt simbolice, se vede pe străzile orașului natal, printre foști elevi, poate să-și permită orice, să intre în grațiile lui Nicolae Iorga, poate iubi, nu lipsesc detaliile comice, hainele nu-l mai încap, dar el- altul decât cel real, are revelația tinereții- o tinerețe fără tinerețe, o tinerețe a visului, un miracol, pe care poliția nu-l acceptă, agenții voiau să-l fure, o tânără infiltrată în spital, chiar lângă camera lui, în petrecerile lor erotice îi află tot felul de date.
Dar timpul tot timpul fuge, profesorul care îl trata moare, odată cu el și simulrea accidentului prin care fostul pacient , căruia i se făcuse operație estetică, se pierde, așa că Dominic rămâne să trăiască o tinerețea ca un personaj total necunoscut pe harta lumii. Fel de fel de personaje stranii intră în acest joc al lumii dominată de vis-Contele de Saint- Germain, societățile secrete- Templierii și Peutonii, se întâmplă fenomenul Hiroshima, zborul lui Armstrong, el călătorește în Scandinavia, Mexic,.
Experiența se repetă cu o tânără nemțoaică- Veronica Bucler, care după electrocutare vorbește sanscrita, altă tânără , Ripini, știa 5000 de versete din Sutra.
Prin schimbarea lui Dominic, lumea toată și-a schimbat rostul. Ideile nu pot fi captive, mintea nu urmează șabloane, fostul profesor are premoniție- scena cu vânzarea timbrelor vechi foarte valoroase, apariția unei ziariste , Linda Gray, apoi cu doctorul Monroe.
Prin personajul principal- Dominic- o lume măruntă, îmbătrânită, neputincioasă, renaște prin vis, sfidând legile firești.
El este un om al viitorului, întors printr-un accident în trecut, este o întrebare, deși , paradoxal, există, este acel ceva greu de explicat, situat între mâine și ieri, un prezent care depășește vechiul, exporându-l, aducându-i la suprafață învățătura, reînnoirea.
Oare, mă întreb eu, cititorul, care mi-am uitat condiția mea actuală, generațiile dispărute să fi avut cunoștințe mai solide decât civilizația contemporană , știința actuală nu poate egala trecutul?
Ce înțeleg eu? Îmi rămân doar întrebări-Salvarea condiției umane prin întoarcere la mit, este doar o punte, nemurirea poate fi obținută prin mijloace chimice?
Este ea pregătită să aducă irealul în profan?
După ce își aniversează centenarul într-un hotel din Nisa, Dominic se întoarce în orașul său, să-și caute locul în casa din Episcopiei, nr. 18, cu biblioteca de 8 mii de volume. Revede locurile, oamenii, este iarnă..brusc simte cum puterile îl părăsesec, hainele lui elegante sunt prea mari pentru corpul care îmbătrânește și moare.
În buzunarul paltonului se găsește actul personal- Martin Andricourt, născut în Honduras, 18 XI 1939.
