rătăciri în vreme

Cândva, prin ochii ei  zburau vise, și vorbe, și gânduri. Înaltă, frumoasă și caldă, deschidea uși pentru toți musafirii.

De la o vreme, ei au plecat care încotro. Spera să-i mai vadă, fie asa, din când în când. Zile și nopți fără număr i-a tot așteptat.

Nimeni nu-i calcă pragul.

A obosit. 
Tristă, și-a închis, unul după altul, obloanele încărcate de dor.
Ochi stinși în orbite adânci.
Casă de vânzare...
Nimeni n-o vrea.
Cum ar putea concura ea, cenușăreasa, cu hotelurile moderne, luxoase, fără somn- furnicare aprinse, întrecând în sunet și vocea pădurii și rostogolirea valurilor vecinului, bătrân și el, Oltul?
A

pierdut măsura timpului. S-a închis în propria-i tristețe.
Ca-ntr-o carapace. Nu vede, nu aude.
Plânge.

Fără lacrimi.
În parc, spălat de ploi, potopit de arșiță, Ceaikovski ascultă ornicul în mereu curgătoarea lui rotire. Muzică fără solfegii. 
Undeva, într-o sală din lume, în fiecare minut, se aude o lucrare a nemuritorului artist "Ah, muzica asta! "

Statui, case vechi, râuri, locuri și drumuri povestesc în  grai fără vorbe.
Ieri și astăzi în același loc.
În mers diferit.//