A face naveta între paradis și infern

De Ziua  limbii  noastre, cititul.

De la o vreme,  după ce pătrund cu sufletul în cuprinsul  unei cărți, încetinesc lectura. Așa   rămân în atmosfera ei, mă apropii de personaje, cu unele sau cu parte  din  viața lor  încerc să mă identific, altora încerc să le înțeleg menirea.

„Lazar” este  un roman  captivant, nu întâmplător a fost tradus în atâtea limbi, nu întâmplător place.

Nelio Biederman, un  scriitor  mare într-un  om tânăr!

Unele dintre temele atinse își au rădăcini nu doar în  viața și istoria maghiare, 

  Din poveștile bunicii mele  paterne naturale, mamă a trei fete, îmi amintesc, cu durere  chipul ei, când venea  vorba despre cum  își ascundea  ea  fiicele din calea năvălitorilor-eliberatori. 

 Și nu doar ea- satul întreg.

   Bunica  își creștea  copiii singură, pentru că ”tatale”, soțul ei, nu se întorsese  de pe pe front.

A  venit  fără un ochi,o ființă  neputincioasă.

  Săpase ea o groapă, undeva, în grădină, unde a  ascuns bruma  de zestre primită de la părinți, un „galben ” și câteva rochii.

 Nu le-a mai recuperat niciodată. cineva o văzuse săpând și  furase totul.

Când am citit  în cartea despre care  vorbesc, pagini  în care urlă sufletele fetelor  violate, unde se cutremură  tragismul  deportărilor, am  văzut cu ochii minții o istorie  neagră.

  Foarte  bine scrisă cartea- drame,  trăiri  ale unei familii nobiliare maghiare, surprinse  în mijlocul unei lumi în coborâre.O lume  fostă elitistă, deposedată violent de privilegii și de emblemă, expropriată agresiv.

  Cu fiecare  moment, tânărul scriitor, care  și-a cunoscut prin studiu strămoșii,  revine în locurile  părintelui său pentru a simți  sub talpă locuri,înfloritoare  cândva, pentru a asculta  susurul râurilor, frunza  codrilor.

 Calcă pe poteci, unde, cândva  natura învăluia ocrotitor copiii ai căror părinți trecuseră  prin  fel și fel de evenimente :huzur, petreceri, îndrăgostiri, declarații pătimașe, iubire, tragedii,sinucideri, război, pedepse,umiliri, refugieri și refugiați,  pământ, teamă, speranță.

  Peste toate, o natură fabuloasă, când prietenoasă, învăluitoare ca o mamă, nespus  de duioasă, când aspră și  amenințătoare, necruțătoare, cu îngheț și pustiu.

Ea îi conferă omului sprijin, adăpost, tentație, loc de iubire și de moarte 

Oricând.

”Lazar”, un roman pentru toate  vârstele!

„Atunci a privit afară. Câmpuri albe, copaci negri, cerul albastru și, din când în când, o fermă.

 Zagrebul rămăsese în urma lor- și, odată  cu el. tot universul  cunoscut de ei.

în fața lor se afla orașul Zurich,  lacul,  lebedele albe și munții troieniți”

Un roman, care se cuprinde pe sine!

mens sana în corpore sano

 întâmplare adevărată, povestită nu doar pentru prieteni,

( că tot vorbeam  ieri despre   Doamna mea profesoară de latină)

Copil fiind, îi auzeam, adesea, pe  bunici, confesându-se câte unei cunoștințe ” să mor liniștit în patul meu...”

La vremea aceea, nu mă opream din jocul meu copilăresc  sau din lectura  vreunei cărți, să  pot înțelege   cam care ar fi rostul acelor  vorbe..

Au trecut anii,  Dumnezeu și stilul meu de  viață  corect ( m-am străduit  să fie așa) m-au ținut  departe de  lumea oamenilor în alb. 

Cu câteva mici excepții.

 Am  mulți foști elevi care au devenit medici. În toată țara.Și în afara ei.

  Am auzit cuvinte de laudă despre ei. 

 Sigur, nimeni nu poate fi perfect.

Înainte cu vreo câteva zile  de sosirea lui august, din senin ( n-o fi  fost chiar așa ),ceva  cu care nu mă confruntasem până atunci m-a  trimis  val- vârtej la  medic. 

Specialist.

Nu era problema de care mă temeam eu că ar putea fi.

 Dar  nici  lejer nu-mi era să  merg în alt județ la un foarte important  eveniment de familie. 

Algocalminul recomandat de tânăra „doctor în medicină„  plus „pâine nefeliată„, ” apă la sete”și niște  vitamine, „care  se importă”sau se  găsesc doar la o anume farmacie... au fost apă de ploaie.

Parcă nu aș ocoli un „incident„ petrecut în acea clinică particulară importantă: cardul meu de sănătate a rămas acolo  de  joi până joi. 

 Da.

 O să zici  că  e vai de capul meu!

 Așa o fi...

După câteva zile, când durerile  erau cumplite, am apelat la o fost elevă, asistentă medicală, într-un spital mare. Tratamentul indicat de ea, pentru 5 zile,  dublat de regim fără sare și de doi plasturi ( sugestie proprie), a  dat roade,

 Durerile s-au potolit.

 Am primit recomandarea  să  merg pentru 7 sedințe de recuperare, la Natisan. Începând cu 19 august.

 Perfect.

  Nu prea erau pacienți, dimineața la  8.

  Două proceduri  simple.

   Fără dialog în zilele de 19, 20, 21.

Luni, parcă era altfel, în privința  persoanei care mi-a  fixat respectivul aparat pe spate. Adică,  mai  apropiată,  câteva întrebări. este  bine?  etc.

Aseară, o   colegă mă întreba.

- Ai dat ceva?

 Nu, am răspuns eu, de ce?

 Mai vedem, mi-a spus ea.

A plouat toată noaptea, burnița și când am plecat eu astăzi  de acasă, Mers pe jos, mișcarea este bună, nu-i așa?

  Ajung,Salut, mi se răspunde,  așez  poșeta, haina de ploaie și umbrela în locul stabilit, mă așez, ca si în celelalte dimineți pe locul  unde  mi se indicase la prima ședință  ( era liber și pregătit ). În încăpere, o singură pacientă, cu altă problemă.

 Aștept,

 Trecuseră vreo 10 minute.

Intră cineva ”sunteți bine?„ 

Spun că aștept să se pornească aparatul, mi se  cere să mă mut pe alt loc, mă conformez,  intră un pacient, se așază pe locul de unde tocmai plecasem eu.

Nu am observat dacă i-a fost aplicată  procedura,

Oricum, aceeași  voce  îmi spune.

” - O sa  vină colega mea sau eu...„

Aștept  nu știu câte alte  minute.

Măi frate, nu știu cum vezi tu problema  din afară, eu  nu pot suporta  umilirea.

 Asta am simțit: că sunt umilită.

 Lunar, în afara impozitului, CASS îmi reține 194 de lei.  Nu-mi  oferă nimeni nimic gratuit.

 Cer   ca  de banii aceia să mi se ofere  servicii  normale.  Nu extraordinare.

  Niciuna dintre cele 4  salariate  aflate acolo  nu a schițat niciun gest, Ce scuze? Ce explicații?

Le-am făcut cadou  două ședințe.Meritau, așa-i?

Aseară, l-am văzut pe   Domnul prim-ministru vorbind și despre sănătate, am aflat apoi, din discuții, și  cam ce pățesc  bolnavii  cu afecțiuni extrem de grave.

Îmi dau seama  că, înainte de toate, parcă nu costul  unui medicant este marea problemă.

  Cea mai   nesuferită problemă o constituie omul  care  este plătit să trateze oameni.

 Jalnic!

La întoarcere,  cu casa în spinare, un melc traversa aleea.

 Interesantă lecție.

Nu-i convine, își ia calabalăcul și se mută...

p.s. Știi ce- mi reproșez? Că atunci când îmi făceam meseria, am promovat individe precum cele cu care m- am intersectat în săptămâna care se încheie. Lipsite de inteligență, de empatie, de multe.Când " prind" un loc de muncă, brusc, devin importante. În orice sector al vietii, ar fi acesta.Mi- e rușine pentru țara asta.Lor nu le este rușine de nimic.

gaudeamus igitur!

Suntem   câte un pic din  fiecare experiență trăită; asta am simțit eu  la sfârșitul zilei, care, deja ,acum, înseamnă „cândva”.

 Printr-o  fericită întâmplare-  extraordinar este să ai parte  de astfel de întâmplări cineva  mi-a  dat două numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,  mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram că  le voi mai  obține vreodată,   faptul că puteam suna undeva  urmând să aflu  niște vești mi-a creat  emoții mari de tot.

Am închis pentru o clipă ochii, și gândurile  au început să alerge pe întortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit  prima oră de latină, nici întâia lecție de dirigenție, nici chiar  pe ultima nu am găsit-o stivuită undeva.

Am revăzut  doar o siluetă  îmbrăcată adesea într-un taior de stofă  neagră buclata, la care se asortau niște eșarfe străvezii ( aveam să aflăm  mai apoi că doamnei noastre diriginte îi murise mama) , un mers vioi și o privire bună, care ne învăluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte  erau veseli chiar și atunci când vreunul dintre noi- câți să fi fost oare în  prima clasă de liceu, uite că nu știu, am aflat  la revederea  dintr-o sâmbătă-  36  de elevi eram.- încurca ablativul cu acuzativul, că nici ele nu voiau sa fie totdeauna identice.

Liana Alexandrescu!

Pe toți ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o dirigintă preocupată de tot și de toate, un intelectual  adevărat,o  profesoară exigentă, la al cărei obiect  nimeni nu avea mai puțin de 7, pentru că nu puteai să nu înveți.

 Declinari si conjugari, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii îndărătnici  că latina este o limba moarta-maxime~Amore, more, ore, re probantur amicitiae~, ~Verbum  dulce multiplicat amicos~.

 Nu m-am întrebat atunci câți ani are doamna noastră.

Calculul l-am făcut mai apoi.

La capătul celălalt  al firului  este chiar întâia mea dirigintă din liceu. 

Am redevenit liceana emoționată, căutând cuvinte potrivite..

- Sunt Liana, stai să-mi trag sufletul, să nu cad, că tocmai  m-am întors de la spital..

Am rugat-o să se așeze- uite vezi, abia acum plâng de-a binelea-da  am rugat-o să se așeza, pentru că vreau să-i spun ceva. Cuvintele au venit de la sine..

La 95 de ani, Doamna  păstrează vioiciunea  vorbei, în tresăriri de ~perioade~, cum ne învăța în clasă.

-Ce bucurie îmi aduci, draga mea, uite asta chiar mă face să fiu mai puternică, mi-ar plăcea să fiu printre voi, să vă îmbrățișez, copiii mei buni și frumoși!!../

Făcea parte din ansamblul ~Perinița~.
 Aveam 15 ani , când am aflat  la o lecție  de dirigenție cât de nemți sunt nemții.
 Erau într-un turneu. Au ajuns într-o seară undeva, într-o așezare rurală , pentru ai cărei locuitori ansamblul urma să prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scenă..Seara, terenul era un câmp.

Toată noaptea au lucrat oamenii, mașinile, uneltele; parcă aud  scrașnetul ferăstraielor..
 Dimineață, în mijlocul câmpiei, apărusera , ca din pămant, un chioșc în care se vindeau răcoritoare, bere  și înghețată, și,  decorată cu ghirlande  multicolore, o scenă trainică , care a cunoscut  iuresul și  frumusețea dansurilor noastre populare, îndelung aplaudate de  serioși meșteri români..

Nu i-am povestit Doamnei  noastre cât de mult  a contat pentru mine  povestea nemțească, nici despre picnicul din păduricea de la Titu-Targ, când a venit de la Bucuresti cu  vesela într-un coș, ca să ne învețe cum se așază o casa frumoasă, pe care , țepos ca un arici, un măr își suporta , delicat scobitorile.

 Nu i-am povestit...

Mi le-am spus în gând, multe ore după aceea..

Doamnei i-am sărutat în gând obrazul scăldat în lacrimile bucuriei, și mâna blândă,  pe care am simțit-o pe creștet!

Mi-am luat o scurtă pauză, se face  noapte, mai aveam un număr de telefon.//

 Dintr-o rezervă a  spitalului Floreasca  mi-a răspuns vocea  de fumătoare inraită a  uneia dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacsu a fost mult prea  emoționată, când i-am povestit despre prima olimpiadă de literatura română la care am participat , pregătită de dumneai, în clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am dăruit toate  bucuriile mele de  profesoară!
 Toate gândurile mele bune de liceană, pentru care, în  câteva minute, timpul  s-a așternut cuminte  într-o sală de clasă, mereu cu fața spre soare!

măi, fete!

povești  adevărate pentru prieteni.

Cred că, de multe ori, suntem asemenea țesătorilor;căutăm fire, le împletim după culori și nuanțe și...pânza crește! 

Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată prea vesel.

Înalt, cu mers legănat, sprijinit, de cele mai multe ori în bastonul pe care singur și-l lucrase cu mare grijă, talițu, bunicul meu patern, cânta la caval( rareori, la fluier);iarna, rezemat de soba albă din camera lor, cu ferestre mari, în partea dinspre curte, și în serile de vară, în pridvorul casei.

Îl ascultam, fără să prețuiesc clipa.

Măicuța nu-l prea lua în seamă, sau poate că se prefăcea.

Într-o zi, să fi fost cam pe la mijlocul verii, m-a luat cu el la lotul de la Uștubee.

Era mulțumit: în fire verzi, sănătoase, porumbul își lega mătasea galben-roșiatică.

Un murmur ușor răsfira frunzele. În pacea tainică a amiezii, se auzea doar cum botul văcuței noastre rupea frăgezimea ierbii de pe răzorul lat.

Am ajuns în marginea pădurii Pintenoaica.

Talițu și-a scos cavalul.💖

Ascultătorii- eu și Bălțata- îl urmăream cu uimire; ca-ntr-o poveste.

Oricât m-aș strădui,nu-mi amintesc decât că, din senin,s-a iscat, mai întâi, un vânt, care tot creștea, iar pe cerul verii a apărut un nor mare, tot mai mare.

Izgonit, soarele a dispărut fricos.

Speriată, văcuța se smucea în lanțul ei, că bunicul abia o mai putea struni.

Ne-am îndepărtat în fugă de pădure, am găsit cu greu cleata.

Ploua în ropote amenințătoare, pietre colțuroase loveau din toate părțile.

Agățată de mana bunicului, abia îmi târam picioarele.

Și-a scos nelipsitul lui jerseu, și așa ud, a acoperit spatele vacii, iar pe mine m-a ascuns sub burta ei caldă.

Talițu nu mai este de mult...

Undeva, într-un colț de suflet, îl zăresc, din când în când, înalt,uitându-se în toate părțile, așteptând să-și potolească cerul șuvoiul.

Și vocea lui șoptită: măi fete! 💖

Așa mă alinta!

”Ne scapă mereu în viață cîte ceva,

 

 de aceea, trebuie să ne  naștem mereu.„

povești adevărate pentru prieteni.

Mi se întâmplă uneori, fără  să mă fi pregătit pentru  asta, să trăiesc atât de intens clipa, că  mi-aș dori  să o prind în căușul palmei. Și când mi s-ar face dor, să-i pot deschide  zbaterea  aripii.

Și căldura  sufletului.

Îmi plac cuvintele.

De cele mai multe ori, le simt, cum   aș simți  o ființă.  Se adună în ritmuri,  dansează, mă  trimit   așa,  într-un fel de reverie, ele, cuvintele, mă mângâie, mă amăgesc frumos.

  Mătase, zbor, bucurie!

În vremea asta, când august încă  fierbe, mă gâ
ndesc  cu bucuria aceea  cuminte de
fostă elevă, profesoară mai apoi, la  începerea școlii.

 În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea  liceului, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz, strecurate prin spatele pedagogilor.

Este  ca și cum Titu  își adună toamna în gară. Brațul  ruginit al pasarelei poartă urmele trecerii anilor. Nu cred  că  peronul mai păstrează  farmecul de odinioară. Cât despre castanii din preajmă își vor fi uitat și ei mângâierea  pentru perechile de îndrăgostiți, îmbrăcați în uniforme.

Mă gândesc la  ”Babacu„.

Nu râdea niciodată .

Chelia și fața roșie, rotundă, pe care spânzurau ochelarii cu o ramă groasă, cafenie, îl făceau mai de temut decât atitudinea . Ochii mici , cenușii ne țineau atent sub observație , astfel că în clasă nu se auzea nicio șoaptă. 

Adresându-ni-se, asta se întâmpla de câte ori chema la lecție câte doi sau trei elevi, epuiza întreg câmpul lexical al preocupărilor noastre de popor mioritic:" berbeci", "oi", "ciobani"," la păscut", "miei".
Dacă nu folosea creta , cu care în timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla , se mișca încoace și încolo, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.
Dupa primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda . Cine promova la el era un om fericit . Nu exista lecție de zi , așa că- aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerina- erau teme de care nu aveai cum sa scapi nici în visele tale de adolescent îndrăgostit . Notele primite cel mai des erau cele de 2, unii , mai norocoși, se puteau lăuda cu nota 6 , dacă știau teoria perfect și nu puteau rezolva problema data . Câțiva aleși ai sorții erau răsplătiți cu 9. Ei știau tot.
Pană la sfârșitul anului școlar, toți știam aproape întregmanualul, la orice oră, din zi sau din noapte am fi fost întrebați .
La bacalaureat ne-am ales chimia ca probă de examen, iar notele au fost cele mai bune.
Doi ani ne-a fost diriginte ; nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce vrem să devenim ori să-și fi dorit să afle câte ceva despre noi , despre gândurile și speranțele noastre . La banchetul de absolvire l-am văzut râzând prima oară .

Un  coleg talentat și rebel a compus o epigramă despre Ali-Baba și cei 40 de hoți .
Nu l-am revăzut de atunci niciodată ; niciunul dintre colegi nu l-a mai întâlnit, din câte știu..

M-am gândit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de soluții și de substanțe . Un fel de duioșie, amestecată cu un respect  de care n-aș fi putut pomeni în anii de școală , a înlocuit frica pe care o simțeam când trebuia să ies la tablă .
Știu și astăzi câteva formule din chimia organică si anorganică; deseori, am rezolvat, cu fiii mei sau cu elevii cărora le-am devenit dirigintă, când se plângeau de chimie, probleme de chimie, deși specialitatea mea este una care nu i-ar fi plăcut nicicum fostului meu profesor.

Timpul răbdător a făcut din figura aceea înspăimântătoare un bătrânel , pe care il asociez, zâmbind, ori de câte ori îmi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi în anii de liceu,

 Babacu. .

Te redescoperi,

cred, cu  adevărat, în anumite momente de lucidă meditație.

 povești adevărate pentru prieteni.

S-au spus și s-au scris atâtea  în ultima  vreme  despre școală, despre profesori, despre educație.Nu  scriu pentru  a arăta  cu degetul către  nimeni.  Nici pentru a da sfaturi- aș putea, cumva...De ce scriu?Nu doar pentru că  am  slujit școala aproape  40 de ani și că i-am învățat carte  pe  elevii mei, cum m-am priceput  mai bine- niciodată nu poate  fi perfect.Scriu  și  mă gândesc  să  aduc în lumină  chipuri ale profesorilor  mei.

 Știi ce?Cred  că nimeni , care  privește sincer în suflet, nu  poate uita  că este ce este, pentru că  a învățat carte.

 Cât și cum a putut.

Ce vreau să spun este că nu povestesc pentru a crea o pagină de literatură,nici pentru a forța starea cuiva spre a  trăi emoții, nici  să  sugerez în vreun fel profunzime în a se gândi despre școală, profesori,reacții bune. 

Povestesc, pentru că, ori de câte ori am simțit că vreau să-i mulțumesc cuiva pentru ce sunt  și pentru ce am fost, imediat după părinții mei, îndatorată  îi sunt profesorului meu de Limba română, Gheorghe Fulga.

S-a stins de niște ani... cred  că i-ar plăcea  să știe  că mulți dintre foștii elevi care  l-au ascultat  povestind ori s-au lăsat conduși de  lumina înțelegerii  gramaticii îi rostesc numele cu smerenie, respect și recunoștință. Dacă spun cuvântul„carte„,îl asociez  cu

Domnul Fulga.

 Recunoscut pentru cultură și talent pedagogic în toate satele din jur! La vremea aceea, nu înțelegeam cât de important este să ai un profesor adevărat. 

Amintindu-mi-l, îl asociez, involuntar, cu caietele mele de notițe,niște maculatoare foșnitoare, cu foaie gălbuie, aspră. De fapt, caietul de teme și cel de clasă erau la fel de ordonate; titlul era marcat printr-o subliniere specială, pe care am transmis-o, mai târziu, și eu elevilor mei.
Domnul profesor acorda mare atenție memorării textelor frumoase și importante, scrise fie în versuri, fie în proză. Știu și acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilărie","Toma Alimoș","Ardealul", Sobieski și românii”.
Nu știam pe atunci că voi deveni profesoară de limba romană-poate că simțeam, cumva, în marea mea admirație pentru profesor. 

Absolvent de Litere și Filozofie- asta aveam să aflu ceva  mai târziu- domnul  Fulga refuzase o catedră universitară, în București. 

Venise în satul copilăriei sale, să ne învețe carte pe noi, copiii din cele trei sate ale comunei.

  Înalt, îmbrăcat totdeauna impecabil, deși venea la școală , adesea, cu o motoretă vișinie "Simpson", impunea respect asociat  cu un fel de  teamă tuturor:copii, părinți,colegi.

Am păstrat mulți ani caietul de teze din clasa a V-a. Când, nu știu din ce cauză, nu l-am mai găsit, am suferit cumplit .

În primul trimestru, subiectul tezei cuprindea povestirea  unui fragment din " Amintiri din copilărie", de Ion Creangă, și diverse exerciții de morfologie, sintaxă, vocabular.
Erau subliniate cu creion roșu două sintagme, cu o greșeală de scriere, care nu s-a mai repetat vreodată ;am scris "începe ai", în loc de "începe a-i".
La sfarsitul tezei, domnul profesor a adăugat:

" Deși lucrarea nu este lipsită de unele greșeli de exprimare și de scriere, este foarte bună. Ea anunță pe viitorul intelectual. Dacă vei munci mult și fără întreruperi, vei cuceri cetatea științei".
N-am schimbat niciun cuvânt din vorbele dumnealui, pentru că n-am uitat nimic din ce era scris pe întâia mea teză.
N-am cucerit cetatea științei, dar mi-am făcut meseria cu pasiune și cu dragoste.

Am absolvit secția„ real„( obligată fiind) a unui liceu teoretic foarte exigent.

Nu am fost admisă la Facultatea de Filologie, Universitatea București, în primul an, așa  că, primind o catedră de suplinit chiar în școala în care învățasem, am ajuns colegă de cancelarie cu profesorul meu. 

 Din primul salariu, mi-am cumpărat  niște botine gri, foarte elegante. 

 Eram tare mândră!

  Domnu Fulga  și-a ridicat o sprânceană:

- De mâine, să le pui  la păstrare, pentru când vei fi studentă!

Au trecut anii.
Vremea fuge ca nebuna...

Eleva de odinioară și-a împlinit  visul:profesoară de limba română.

Aproape patruzeci de ani de muncă cu elevii.

 Sunt mulți, sunt puțini, deja țin de trecut.

Necruțător este timpul!

Domnul Fulga își odihnește pasiunea sub o cruce albă, nu foarte departe de școala unde am învățat.

În adâncul sufletului meu- sunt convinsă că și în sufletele altora- numele lui  se asociază cu o străfulgerare  luminoasă, duioasă, caldă.

borangicul, poetică migală aurie

   povești adevărate pentru prieteni

”Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,”Nichita Stănescu.

Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris
cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului

„Primim gogoși de mătase„, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...

E mult de atunci.

În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le
spunea, fără vreo spaimă, lumea.

N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină.

Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.

În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.

Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.

Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.

Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!

La cinci/șase ani- amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.

Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon.

Au fugit în goană anii.

Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...

În fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet.

Și cu el, chemarea tainică a borangicului.

câte chei pentru o clipă...

 povești  adevărate pentru prieteni.

Se întâmpla în 2003.

Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.

Italia. Pompei figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .

La intrare, este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.

Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.

I-am furat o frunză, o păstrez undeva, printre fel și fel de nimicuri dragi.

Sub un soare dogorâtor, am bătut cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.

O lume carbonizată scoasă la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.

Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.

Acolo, printre ziduri pârjolite de foc, tufe de trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc.

Totul, absolut totul, este efemer.

Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.

M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa.

N-am reușit.

Case, străzi, ateliere, prăvălii.

Pe un perete, cineva a scrijelit„camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.

Printre ele, flori și arbuști.

Oamenii uită, este legea firii.

Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.

Față în față două lumi: lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În mijlocul mării, mereu amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .

Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămână în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini.

Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care ,de-a lungul vremii ,a erupt de multe ori.

Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater.

Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare statură de colos.

Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.

Vulcanii!

În clasa a IX-a, lecțiile de geografie fizică ale domnișoarei Lupescu erau povești cu multe necunoscute.

Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar cu un fel de magie.

Au trecut anii.

Ne fură vraja mării.

Și albastrul nesfârșit al cerului.

Și atâtea frumuseți ale Terrei.

Timpul șterge spaimele.

Sau doar le acoperă.

În adâncuri, clocotește focul.

Pământul își continuă mișcarea.

Omul?

Cu ale lui...

blânda tăcere a cărților

 povești pentru prieteni

”Civilizația este procesul de a reduce infinitul la finit.„

Oliver Wendell, scriitor, profesor, jurist american

O mângâie tandru pe fiecare braț teii,
dăruindu-i în fiecare sfârșit de primăvară cel mai suav parfum.

Verile îi sunt umbroase,toamnele o răsfață cu bucălate mănunchiuri de crizanteme, râzând fericite în grădinițele caselor cochete.

Este, așa cred eu, strada cea mai liniștită din oraș- se rupe discret de agitația urbei, luând calea către pădure.

Case vechi, în blândețea culorilor naturii, case noi, în arhitectură modernă, mici centre de reparații, magazine modeste, flori, bolți dese printre care se lăfăie în soare struguri ...

Strada primește liniștită mersul vârstelor.

Îmi place să-i simt pulsul.

Îmi place să-mi scald privirea în șerpuirea ei neobosită.

Deunăzi, în drumul meu către oraș, am zărit, răsfirate, deloc ostentativ, la poala unui arbust, câteva cărți vechi.

Cineva își făcuse,probabil, curat în bibliotecă.

Am citit titlurile și, cum nu aveam motive de grabă, m-am uitat la cele cinci/șase perechi de îndrăgostiți- 16/17 ani, care urcau către pădure.

Niciun gest..

După vreo câteva ore, în drum către casă, am zărit, nemișcate, la fel de tăcute, în poleiul de miere al amiezii, cărțile..

(de la o lectură

pe măsuța cu trei picioare, dintr-o căsuță modestă, în țara lui Andersen)

povești adevărate pentru prieteni

„Viața fiecărui om este un basm scris cu degetele lui Dumnezeu.”
Hans Christian Andersen,

2 aprilie 1805/ 4 august 1875.

Într-o lume dominată de prea mult rău, a fugi, fie chiar și pentru câteva minute în lumea basmelor pare un blând refugiu.
Așa că, un gând frumos pentru inegalabilul povestitor, o ființă nefericită, care a făcut fericiți mii de copii.
Hans Christian Andersen.

Adunate în cerc, sprijinite pe niște piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul nostru cel mai drag în acea vacanță de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste.
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris mare, ilustrate în alb/negru!
Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele noi ale împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de poveste ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.

Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.

În urmă cu câțiva ani, într-o primăvară, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului vrăjitor.
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul privea îngăduitor lumea în mersul ei grăbit, danezii pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
Acea figura tragică, trimisă pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea urâtă.„

Vezi cum este lumea asta rostuită? el, un copil nefericit, mult prea trist, apoi, un adult neîmplinit ca om, a adus și aduce bucurii nemărginite miilor de suflete!!

Îl priveam acolo, scrutând, într-un fel lumea, care nu i-a adus fericire, dar căreia el i s-a dăruit total. Am recit câteva basme, câtă imaginație, ce construcții de lumi paralele!!
Genial!
„La început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune mamei sale.
Și a devenit!