Se întâmplă, așa pur și simplu ca, fără vreun efort de gândire, în memoria afectivă să se trezească ceva asemenea unui resort viu; lucruri sau întâmplări presupuse pierdute prin uitare să tresară ca o fereastră ce se deschide la o simplă adiere de vânt.
Intr-un asfințit, când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre, sub umbrarul duzilor, m-a tulburat într-un fel greu de înțeles magia ce se țesea sub ochii mei de copil.
Două figuri, o fată și un băiat, aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
Mătușa mea, verișoara primară a tatei, Lenuța- să fi avut ea vrea 18/ 19 ani- venea de la „apă”.
Un soldat blond, înalt i-a ținut calea.
Din câte îmi amintesc, niște unități militare aveau nu știu ce activități în zonă. Fiind vară, erau cazați în cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.Fata a lăsat găleata plină jos, între ei .
Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa strategic. Nici nu conta. Ceva, ca o poezie nescrisă, plutea în aerul înserării.
Peste câțiva ani, fostul militar a devenit nenea Nelu.
Rând pe rând, tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta lui, cu care venea,de câteva ori pe an, de la Urziceni. Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau, mai trist, la câte o despărțire.
Că așa este viața. În urmă cu vreo câțiva ani, când sora Lenuței, cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite, cătând aiurea, când către cer, când către merii din curte.
S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin! În sufletul meu, ei rămân cu magia clipei aceleia din asfințit, când vorbe tainice se adunau într-o poezie fără strofe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu