de-ale școlii înțelesuri

  povești adevărate pentru prieteni

Domnu Stas ( năbădăioși sunt  adolescenții, în liceu nu scăpase profesor fără poreclă) era profesorul nostru de desen.
  Nu mă întreba ce nume avea, nici nu cred că i l-am rostit vreodată...domnu stas, așa îl știau toți elevii liceului.
  Eugen Mitroescu  era un bucureștean foarte instruit,vorbitor perfect de limbă franceză,serios, că nici prin cap nu ți-ar fi trecut să vii la oră fără planșetă, florar, echer, toc, tuș, peniță redis ( cred că nu greșesc)...despre blocul mare, cât jumătate de bancă, nici nu mai vorbesc.

Și asta, în fiecare zi de luni, când apărea în ușa clasei îmbrăcat în impecabilul lui costum bleumarin care, la sfârșitul orei, părea pudrat într-un nemilos strat de făină.

Să-ți spun cât mă chinuiam  cu afurisitele de  planșe?  câte ore pierdeam duminică, în loc să merg la un film?  
Niciodată nu era mulțumit, nimeni din clasă, nu cred,să fi avut media 10.

Deunăzi,într-o librărie, vânzătoarea  a făcut ochii mari de tot, auzind, probabil, după cine știe câți ani, că  un copil  i-a cerut  toc și peniță...

Poate  că și el  avea un profesor  ca  acela despre care  eu mi-am amintit  cu duioșie. I-am dedicat un zâmbet sincer,

pentru scrierea lui înregimentată între linii perfect paralele.

Și m-am întrebat, așa pentru mine:

oare cum mă ”alintau elevii  mei?

   voi găseați nume simpatice pentru profesori?