fiecare îsi are fântâna lui

în care își caută cerul sufletului.

Pe la răscruci, la margine de drum, sub poala pădurii, lângă biserici sau școli, în plină câmpie sau unde nu te mai așteptai, când îți ardea gura de sete, răsărea o fântână. De piatră, cu lanț sau  cu lumânare, cumpănă și greutăți. Să fii ferit, dacă erai copil. Deseori, alături, un jgheab, pentru animale. Și o căniță agățată la vedere pentru tine, călătorul.
Să fi stat multă vreme la sfat sătenii când au ales locul, meșterii, tuburile, găleata?
Cine știe? 
Am avut totdeauna fântâna în curte. Cu apă limpede și bună. Cea dintâi era în mijlocul grădiniței de flori. O salcie pletoasă și-a întins prea mult rădăcinile, a pătruns printre îmbinările tuburilor și după o vreme, fântâna a secat.

Tata a săpat alta, în fața bucătăriei. Departe de gutui.

Tata nu mai este. Nici curtea nu mai este a mea.

Văd rar fântâna.

Cu ochii copilului care am fost.

Pe atunci nu se vorbea de apa minerală sau plată. Nici că trebuie să consumi doi litri pe zi, ca să faci fata presiunilor vieții.
Nu se știa de pietre la rinichi, de boli de ficat sau de stomac.
Se murea de bătrânețe.
Lumea a evoluat. Câmpiile și-au schimbat în fel și chip perimetrul, stăpânii și vecinii. Pădurile au rămas doar pe hartă.
Au secat fântânile.
A sporit setea.

S-au înmulțit răscrucile.
Omul s-a adaptat.
Întreprinzătorii au ridicat popasuri, ici un  hotel,colo un  restaurant, cu  locuri de parcare, frigider, la intrare, burdușit cu licori colorate.
Nimic nu se oferă.

Totul costă.