”Nu dați cele sfinte câinilor,

  nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” ( Matei 7, 6)

Nicolae Steinhardt, „ Jurnalul fericirii”,pagina 234.

Din prima zi a Săptămânii Patimilor, aștept, cu un fel de emoție deloc ușor de  explicat, Vinerea Mare.

Frânturi de certitudini îmi vin în minte, oglinzi transparente, detalii intime, modulate, așezate cuminți într-un decor primitor.

În copilăria mea, oricât de modestă i-ar fi fost 
familia,de Paști,fiecare copil primea hăinuțe noi.

Le îmbrăca pentru prima oară,în seara  când se dădea pe sub masa din mijlocul bisericii, încărcată cu flori.
 Se adunau în fața Crucii Mântuitorului  toate  culorile și aromele: tămâie, ceară, zambile, cercelusi,  leuștean proaspăt...corole  de verde și roz.

Mi-e dor de  ulița satului scăldată în  larmă și  duioșie, revăd  copila sfioasă din suflet,mergând acasă, pe  când îmi  trăiau sănătoși părinții,  mai apoi  doar cu flori și lumină,ador sentimentul de așteptare și emoție,eu, mama  cu inima încărcată  de  bucuria  revederii  cu  copiii mei, studenți, bărbați  cu familiile lor mai apoi.

Am păstrat - și mereu o să-i țin un loc  pur în suflet- acel ceva  nou de Paști, ca o speranță că Învierea  chiar există! 

Prea  multe griji trec acum  peste omenire, lumea aleargă încoace și încolo, tot  masa  de sărbători rămâne  preocuparea esențială, omul  se vrea îndestulat.

Aș zice, fără pic de ipocrizie, că  locul ei ar trebui să fie mai la coada preocupărilor.

”Poate că nu putem scăpa de sentimente, schimbând faptele rele pe fapte bune și așteptându-ne să redevenim întregi...e posibil să te vindeci și fără să te simți întreg.”

Monica Hesse, ”Fata cu palton albastru”

Sunt îngândurată

Nu doar pentru că fb mă întreabă ce fac... nu trebuie, neapărat, să detaliez, dar vreau să vorbesc ceva cu tine, dacă ești părinte, bunic/ă, rudă, cunoștință etc. al/a unui copil care merge la școală.
Merge, adică vrea să învețe carte. ( că tot vorbește lumea despre analfabetism funcțional, despre ” păi se duc la școală doar să socializeze.)
Iată ce vreau să-ți spun și să te întreb: tu, adultul, îți mai amintești un nume? Gala Galaction este acesta.
Ei, în anii când tu, dacă te apropii de 40/ 45/50, se studia în clasa a VIII-a - și se dădea la examen- o nuvelă ” La vulturi”! frumoasă, dificilă, interesantă.
Acum, în manualul pentru clasa a VII_a ( copiii au cu un an mai puțin) se „studiază” ( vorba vine) „ Moara lui Călifar”.
Ca să-ți faci o idee, atașez textul.
Citești, dacă vrei, recitești ( dacă vrei) , apoi, transpune-te în locul copilului dintr-a VII-a.
Care nu este „elevul lui Drumeș„.
Bine?

„Moara lui Călifar””

– Gala Galaction (1879-1961)

„În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea, de când se ținea minte în bătrânii satului din ceialaltă margine a pădurii, și Călifar era „moș Călifar” din vremi uitate. Moșnegii din Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprâncenelor și de moara lui cu streașină de-un stânjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită între Alăutești și moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriștea: un pământ pietros, scorburos și plin de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă cu coarnele.

În Alăutești, în nopțile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind focul, că moș Călifar își vânduse sufletul Satanei pentru nu știu câte veacuri de viață; că Ucigă-l-Crucea întinsese în iazul morii, sufletelor creștinești, un laț vrăjit; și că morarul procopsea, cu bogățiile cu care Diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea și venea ca să le ceară. Dar lațul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce râvnise procopseala necurată, că acesta își sărea din minți: Bunătățile cu care îl hărăzea Vicleanul erau atât de multe, și bucuria cu care îl gâdila era așa de ascuțită, că nenorocitul îndrăzneț, perpelindu-se ca un câine încărcat de viespi și râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz și oticnea în el. Iazul și moara lui Călifar erau o născocire a întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orișicare; pentru-că pe fața lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. De-a pururi, fața lui sta linsă, limpede, înghețată, ca un stei de sare străvezie, într’un ram de trestii și de sălcii. Zăgazul, ce se înălța în coasta morii, era – spuneau creștinii înfiorați – întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile Satanei și veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Moara sta, sub învelișul ei cu streașină de-un stânjen, ca un cap cu gânduri rele, subt o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet. Morarul măcina numai pentru stăpânu-său Nichipercea, – și cine știe pe ce vreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluera cum flueră un șarpe încolțit de flăcări; iar de subt făcău, se scurgea în spumegai de sânge. Și câte nu se mai spuneau! Câți îndrăzneți, din sat și de pe aiurea, furați de minți, prostiți de Naiba și sorbiți de iazul fermecat, nu erau de pomenire șezătorilor din Alăutești! Și frica nevoiașilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare; iar curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor și pare-că gata de-o încercare.

Printre cei voinici era și Stoicea. Stejar în port, oțel în braț, isteț cât vrei; însă copil din flori, biet Stoicea: nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească, îl găsise răposatul popa Radu în tinda bisericii, la o lună după moartea preotesei, și-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici de șapte ani și popa Radu își urmase soția în pământ. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor, copil din flori și de pripas. Și azi era voinicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila satului și când păzești viile celor cu fete de măritat? De aceia Stoicea vedea bine că nu se putea căpătui în sat la el; și de multă vreme gândurile lui pribegeau prin negura pădurii spre moara ni Călifar.

„Adicăte, ce ar fi să fac o încercare?… Ce am, și ce-o să pierd! Părinți nu, rude nu, drag nu sunt nimănui… În lumea întreagă, sunt eu de capul meu… De altă parte, slab de înger nu mă știu; stafii și pricolici n’am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului pe la Saele, pe la Cimitirul-Vechi, prin Câmpul-Pârcălabului și pe unde vrei… Ce vorbă! să te smintești când ai vedea înainte-ți prăpăd de comori și de odoare. Numai să le simt în mână, că știu eu cum să mă port și cu Călifar și cu Stăpânu-său… M’am hotărât: mâine de dimineață slobod cireada în luncă și-o iau razna, prin pădure, spre moara lui Călifar.”

Și Stoicea așa a făcut. A doua zi, când soarele se învârtea și se suia, rotoghilă arsă în foc, pe dealul Alăuteștilor, Stoicea băgă cireada în luncă, aruncă ipingeaua pe umăr, ciomagul pe ipingea, și pieri într’un fluer, pe subt goruni.

Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe-deantregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strâns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. Punctul către care se îndrepta era miază-noapte. Din câte auzise, dacă țineai drept spre miază-noapte, într’o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă și anevoioasă cale, Stoicea eși într’un luminiș în mijlocul căruia un stejar lăsa brațe noduroase și bătrâne peste un norod de dediței. Ostenit și pare-că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea își muie mijlocul, își întinse ipingeaua și se culcă, cu soarele la sfârcul opincilor: „Când mi-o veni până la ochi o să mă deștepte”. Stoicea dormi un pui de somn, cât se târăște umbra de un stat de om, și când razele îl înțepară în pleoape se deșteptă. Se sculă înviorat și se afundă iar în întunericul pădurii și printre făcliile pe care soarele le turna întoarse cu flăcările în jos. Când trecuse bine de amiazi, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau de vale, o sclipitură ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse și moara i se făcu înainte. Moara – ca orice moară; dar iazul pare-că sta subt ea prea luciu și prea sloi. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc de cucuvae.

— Mai bun lucru, moș Călifare!

— Mulțumim d-tale, nepoate. Ce vânt te-a suflat pe subt atâta negureală de pădure și te-a dat de-a dura până la moară la mine?

— Moș Călifare, am auzit că ești un vraci cum nu s’a dovedit, ca unul care procopsești pe oricine vine să te roage să-l procopsești. Iacă pentru una ca aiasta am venit și eu.

— Bine, fătule, să te procopsesc. Îngădue-mă să sfârșesc de ferecat aiastă piatră; mai am să-i dau câteva ciocane. Dar cum te chiamă? Și trebue să-ți fie foame… Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n’am mâncat. Am ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă. Iată că am sfârșit. Până una alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toți painjinarii din pădure… Vezi, pe scara aceia.

Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag și intră în scara putredă, ispitind-o cu luare aminte din vârful ciomagului și dintr’al opincii. „Moș Călifar – un unchiaș hârbuit! Il scutur de zilele ce i-au mai rămas, dintr’o palmă!… Iazul care nu face unde, – dar aistea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spăl și să las copilăriile”. – După ce se spălă pe mâini, își făcu pumnii găvane, îi cufundă în iazul rece și scoțându-i plini de apă și le murmur și-i azvârli în obraji…

A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe pingea și înțelege cum că l-au deșteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neașteptate din seninul mințitor al zilei. „M’am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc să-mi ajungă până la ochi și mă trezească, a tras peste mine țolul ist greoi și leorcăit. Ce te faci acum? Subt stejar nu stau că e rău de trăsnet. Încotro s’o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat? Pe ce vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moșnegii pădurii. Să mă întorc spre sat și să tai ziua de azi pe răbojul celor pierdute.”

Dar Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. Cu cât da să se îndrepteze, cu atât se pierdea mai mult, prin niște curpeni încâlciți, prin niște viroage în care putrezeau copaci trăsniți și printre niște gropnițe din care ieșeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite și întoarse. De altă parte, furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor, crâșnea, frângea și dădea chiote. Numai niște picături mari și rare fluierau prin frunze, ca gloanțele. Stoicea mergea grăbit, îngrijorat o leacă și încotro îl mâna vijelia. De la o vreme băgă de seamă că, împreună cu el și tot de vale, mergeau de zor, furișându-se pe după stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare: cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar și lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se și scâncind, ca subt spaima unui bici de foc. Ereții fugeau și ei; hărțuiți de vijelie, se dădeau în scrânciobul aripilor câteva clipite și cădeau – săgeți. Dar iată că lighioanele încep să chelălăe și să urle cumplit. Lupii se reped de vale nebunește, luând vulpile în picioare și amestecându-le cu pământul; iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele stufișul. Furtuna se face și mai amarnică și se rotește și fâlfâe și craune pe deasupra pădurii ce s’a rărit fără de veste ca o scorpie dușmană. Dar atunci povârnișul, de pe care vijelia mătura pe Stoicea în răzmerița jigăniilor pădurii, se frânse dintr’odată în pieptul unui deal alb și drept ca zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei, și pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într’o ocniță ivită subt deal. „Unde naiba să fiu eu aici? De când sunt nu mi-a călcat piciorul prin locurile istea! Trebuie s’o fi luat, în zăpăceala mea, în spre Soare-Scapătă și m’am apropiat de hotarul munților. Bine că am găsit încai un adăpost.”

Nu sfârșise gândul, și furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal, un ropot de copite și un țipăt de femeie. Cât ce sări din ocniță, și un roib i se poticni înainte, iar din șeaua lui se sprijini în brațe-i o copilă spăimântată:

— Săi, bădiță, că m’a luat în goană o ursoaică glontuită!

Într’adevăr, namila venea prăpăstioasă, întărâtată și de rană și de larma crescândă a unui corn și a unor câini de vânătoare. Stoicea făcu vânt copilei în scorbora de var, pe când calul se ridica și pierea în stufișuri, așteptă dihania până se apropie bine și-o trăsni de-i risipi creerii.

— Să trăești, bădiță! și să știi că sunt fata boierului Rovin: n’o să-ți fie voinicia pe degeaba. Mă chiamă Tecla. Am ieșit cu tata, cu frații mei și cu vătafii noștri mai mult într’o plimbare decât la vânătoare. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai când dăduserăm peste ursoaică; și, cum s’a nimerit, că eu m’am răzlețit încoace cu ursoaica în spinare. Dar iată că vin ai noștri.

Călăreții se vedeau sărind de prin tufari și încârduindu-se pe lungul văii; iar câinii, sosiți mai înainte, chelălăiau împrejurul dihaniei moarte, se gudurau împrejurul domniței și se întorceau cu ștafete de bucurie. Boierul Rovin, boiernașii Rovinești și oamenii lor săriră din șele, înconjurară pe domniță și pe Stoicea, strânseră de mână pe voinic și nu se mirară prost de risipa creerilor namilei.

— Cine și de unde ești, voinice? Mi-ai scăpat fata dela moarte și-ți voi plăti boierește. Dar n’ai vrea să te bagi la noi? Cu un așa voinic s’ar ține mândră curtea mea.

Și Stoicea primește dintr’o vorbă! Și-și pune opinca în scara unui armăsar boieresc și-și alivănește bâta, cu un cap pe umăr și cu celălalt în zgrebenii spumegoși de coamă; și se pierde cu ceata vânătorilor prin dumbrăvile și prin poienile moșiei Rovineștilor; și ajunge pe înnoptate la curtea boierească… Și ajunge el, Stoicea văcarul din Alăutești, sluga cea mai deaproape, omul de toată încrederea și vechilul peste toți vechilii moșiilor boierului Rovin, numai în câțiva ani. Dar norocul îi fuse mai prietin decât ar fi îndrăznit să viseze, căci domnița Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavând ce face, îi dădu pe Stoicea; îl făcu ginere și-l așeză bun stăpân în cea mai mare din moșiile rovineștene. Și iată-l pe Stoicea: boierit de Vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în copii, norocos în roadele pământului, norocos în toate celea, ca în poveste! Căci copiii lui Stoicea creșteau bărbați și mândri; căci văcăria lui păștea în suhaturi pe care deabia le înconjurai în trei zile de umblet; căci oile lui albeau islazul până în zare, ca omătul. Și zilele lui Stoicea treceau voioase, pline, limpezi ca unda pârăului de munte și ca visul. Câteodată, prea arare, parcă își aducea aminte de ceea ce fusese: „Eu sunt Stoicea, copilul lepădat, care crescui pe la ușile străine? Eu sunt cel care mă hotărâi într’o zi să mă duc la morarul Călifar ca să mă procopsească?… Norocul mi-a eșit înainte la drumul jumătate, și în loc de moara lui Călifar am nemerit în brațele domniței Tecla, și într’o boierie cât două.” Însă Stoicea n’avea vreme să se prea gândească la trecutul lui, căci zilele îi treceau senine și repezi.

Dar într’o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume, un vătășel, din partea lui socru-său, boierul Rovin.

— Boer Stoiceo, sărutămu-ți dreapta, așa te îndeamnă zornic boerul Rovin, socrul boieriei tale, să-ți ridici în sârg nevasta și copiii și ce ți-e mai scump din câte ai, și să fugi spre munți, că de două zile a intrat în țară pârjolul tătăresc și se apropie ca mamaCrivățului.

Vătășelul n’apucase să sfârșească bine vorba, și de pretutindeni năvăliră în curte argații, pândarii și ciobanii moșiei, răcnind cu toții: „Tătarii! Tătarii!” Atunci boier Stoicea alergă în curte, cu capul gol, și porunci tunător:

— Rumpeți peste șanțuri zăgazul heleșteului. Ridicați podul. Intrați în casă: unii dintre voi druguiți ușa slugărească, grămădiți pe ea lemne, lăzi, dulapuri și ce găsiți; iar ceilalți scoateți din tainiță butoaele cu iarbă și cu gloanțe, șușanelele, pistoalele și iataganele. Și în Tătarii ce vor îndrăzni să apropie de ușă vărsați de subt streașină și prin ferestre un foc necurmat.

Boier Stoicea intră și el în casă, prin ușile cele mari, groase de o palmă; le închise, le izvorî și încrucișă pe ele drugii de fier. Apoi din scară strigă către coconi:

— Niculceo, Andrei, Zamfire, aduceți-mi, dragii tatei, hangerul, buzduganul și chimirul cu pistoale. Eu străjuesc aici, voi pe la ferestre.

Boier Stoicea își simți inima în piept, când zări departe, în fundul iatacului, printre cizmele prinse în hora primejdiei, pe jupâneasa Tecla îmbrățișându-și coconașii. Dar ceasul era grabnic. Poruncile abia i se îndepliniseră; Stoicea aruncase prin toată casa, din pod și până în beciuri, ochi de vultur și porunci de mâna a doua, când, întors în scară, văzu, prin ferestruia de deasupra ușii, pe Tătari izvorând din zare în roiuri negre și apropiindu-se ca umbra unui nor. Caii lor săriră ogărește peste șanțurile lunecate și iată-i pe dușmani, hâzi și crunți, clocotind împrejul casei. Din ferestrele cu zăbrele dese, de subt streșini, din pridvoare, coconii și argățimea împușcară în Tătari. Boier Stoicea se încredință că ușa slugărească, zdravăn întărită pe dinăuntru și apărată aprig de șușanele, nu putea să fie străpunsă de dușman; dar ușa boierească, peste care se vărsa învelitoarea prispei, îngriji pe Stoicea. Și într’adevăr Tătarii, la adăpost de gloanțe, tăbărâră pe ea. Topoarele lor cădeau ca grindina.

— Spurcații o să spargă ușa, cât e ea de groasă. Veniți, feții mei, să scoatem scara și s’o întărim în ușă.

Boier Stoicea se repezi pe scară în jos; dar când fu să ajungă pe treapta din urmă, din ușa de stejar, în care răpăiau topoarele tătărești, îi suflă în față un vânt așa de tare, că-1 azvârli înapoi și-l dădu în vine… Iar un glas de cucuvaie și de luare în râs îi îngheță ficații:

— Bre, ce tărie de flăcău!… căci ce s’a izbit cu un pumn de apă în ochi, îmi căzu ca un boboc de gâscă.

Stoicea se ridică în două picioare, răjghinate de trei coți unul de altul, și holbă împrejuru-i niște ochi de smuls din somn și de ieșit din minți…

— Unde sunt?… Ce s’au făcut tătarii?

— Ce tătari, nepoate?

— Unde mă aflu eu?… Unde e casa mea? Unde sunt slugile mele?

— Ce casă, ce slugi, nepoate?

— Unde e nevasta mea, Tecla, fata boierului Rovin, – copiii mei, moșia mea, averea mea?…

— Vino-ți în simțiri, nepoate Stoiceo. Ești la moara lui Călifar; ai venit din Alăutești ca să te procopsesc.

Stoicea ascultă gură-căscată și cu ochi de tâmp; apoi, apucându-se cu mâinile de păr își sgâțână capul ca pe o tigvă, din care ai vrea să scoți un gărgăune.

— Te-ai desmeticit? Eu sunt moș Călifar, și tu Stoicea din Alăutești; ai venit ca să te procopsesc. Ce zici… te-am procopsit?

— Tecla mea! copiii mei! casa mea! averea mea! Vai de mine și de mine!…

— Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o. Ți-am făcut pe plac.

Stoicea sfredelea în pământ cu ochii. În sfârșit, își cunoscu ciomagul răzimat în scară, își simți obrajii uzi, și-și strânse mințile-i trântite de calul Necuratului. În câteva clipite, cât își aruncase în obraz un pumn din apa fermecată, Diavolul îl purtase în șea pe întinsul unui veac de om; îl măturase în furtună, îl întâlnise cu Tecla și cu boierul Rovin, îl însurase, îl îmbogățise, îl boierise… și suflase în visul lui ca într’o beșică, nimicindu-l!

Stoicea se aplecă și-și luă ciomagul.

Batjocoritor, morarul se înțepenea pe stinghiile podului ca o uriașă cucuvaie sură.

— Jivină drăcească, vreau să intru în iad, legat într’un tei cu tine!

— Ce pomană ți-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o viață blestemată, și sunt afurisit să nu pot să mor decât omorât.

— Ține atunci!

Creerii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz și, cu capul înainte, spintecă adâncul străveziu.”

și iarna se face primăvară!

Când  aduci   pe lume un copil, te copleșește  Magia!

  Cu fiecare zâmbet al lui, ești tot mai tânără, iar când  buzele i se   se adună în primele cuvinte, ești, deja, cea mai fericită MAMĂ.

Primii lui pași- primul tău examen adevărat!

El crește, tu îl înveți  mersul, și jocul,și  zborul!

Fug anii, mereu altfel, se cam schimbă  lucrurile, întreabă el, îi răspunzi tu, se rotesc anotimpuri,  tu aștepți, ai vrea  timpul înapoi, măcar  buchete  de clipe, departe  să fie aproape, acolo  să fie aici! 

Cât dor să poți cuprinde?!

Era înainte de 89. 

 Într-o seară de iarnă- copilul meu  avea vreo 3/4 ani-  am mers împreună la o colegă de cancelarie, care locuia   în spatele  blocului nostru, la parter. Eu îl pregăteam pe băiatul ei  pentru examenul de admitere.

Din holul de la intrare, prin ușa deschisă a bucătăriei,  se vedea cuptorul  deschis al aragazului. În cuptor, o cărămidă  mare, care, încinsă, sporea , cumva, căldura  din casă.

 Copilul meu  s-a uitat  curios, am intrat în  sufragerie, eu  îmi vedeam de treabă, el  își scosese   dintr-o gentuță de care nu se despărțea niciodată  soldățeii și animăluțele  de  toate felurile.  

A doua zi,  prietena mea  și-a amintit  că, din când în când, băiatul meu  tot trăgea  cu coada ochiului către  bucătărie.

La plecare, în timp  ce îl ajutam să se  încalțe, o întreabă pe gazdă, privind-o atent:

-Doamna, cum tăiați dumneavoastră cozonacul ăla  din cuptor??

La mulți ani, Vărsătorul meu iubit!

O rază în zbor!

”Caracterul însă  al unei școli bune este  ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult  decât știe  însuși profesorul”.
Mihai Eminescu ( revizor școlar)


 Astăzi este ziua  noastră, a celor, care, într-o bună zi  au decis că pot  să să-și dedice talentul, ( cu cât  va fi fost înzestrat  fiecare ), munca, ( atâta câtă va fi  fost în stare el sau ea  să „presteze”) și, mai presus de toate, dragostea pentru  copii, ( cine o va fi având) ca să lumineze minți, să bucure suflete. Să facă lumea toată mai bună!

  Am ajuns profesoară, pentru că asta mi-am dorit!  Din tot sufletul!  Trecând peste    opreliști  de tot felul. Zică cine ce va vrea să zică- și astăzi, dacă ar fi  să-mi aleg  meseria- tot  profesoară m-aș face.. 

În dimineața asta  de toamnă, ca de atâtea ori, înainte  de a mă gândi la viața mea  de profesoară, mă  gândesc cu mare drag și cu multă duioșie, la mulți dintre profesorii mei  și , dacă aș putea, fiecăruia  în parte i -aș  dărui  primul meu zâmbet,însoțit de o albă crizantemă.!

Cel dintâi ar fi Domnul Fulga- profesorul  meu de Limba Română din gimnaziu.

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2008/05/profesorului-meu-de-limba.html

Abia după aceea,  mi-aș îndrepta  ochii sufletului către  anii mei  dedicați copiilor.

 Nu știu câți dintre foștii elevi se vor gândi astăzi la  mine, ocupați cu  toate ale zilei, au, poate, multe alte lucruri de făcut.

 Unii sunt  chiar în lista mea de „friends”.

 Lor le spun ceva acum, ceva  care ar trebui să ajungă și la alții: Dragii mei, când vine  vorba  să spuneți   ”Mulțúmesc”, indiferent ce  meserii și funcții aveți  sau veți avea, dacă tot vreți să-i mulțumiți unuia dintre  foștii voștri dascăli,adăugați,  lângă   acel ”mulțumesc:   Doamna  profesoară/ Domnule  profesor!  și, mai ales, nu  uitați pronumele  personal  de persoana a II-a plural. La dativ. Așa cum ați învățat la școală.

Nu-mi plac tristețile, dar ceva tot o să spun: întâmplarea  face ca,  tocmai ieri,  la intrarea în scara  blocului  să  mă întâlnesc  cu o fostă elevă, are, cred, 32 de ani. Era cu fiul ei, școlar, foarte bucuros  că miercuri, adică astăzi, nu  se va mai duce la școală.  Auzisem de la o  vecină că  fosta mea elevă locuiește pe scară cu mine  de câteva luni, timp în care, zic și eu ,  poate că ar fi trebuit să-și facă  vreme să sune la ușă  și să mă salute.( i-am fost și dirigintă  patru ani,  drept este  că Limba Română nu era   iubirea ei cea mare)  Cum ziceam, ieri s-a întâmplat. ”-Bună ziua!„...”Bună ziua”!

Și cum nu vreau  să-mi încep ziua asta  când lumea toată își serbează  dascălii- poate că ar fi trebuit să scriu cuvântul  cu majuscule- ( nu știu cum o fi pe la alții) o să povestesc repede ceva  de care îmi aduc eu  aminte  cu  ochii  înlăcrimați!  
Lacrimile sunt de bucurie!

Odată, înainte de teză , i-am avertizat pe elevii mei din clasa a VIII-a, a căror dirigintă eram, că, dacă voi descoperi pe cineva copiind, acela va primi nota 1 .
Necazul n-a întârziat. Am văzut cum una dintre cele mai bune eleve a scris rezolvarea   părții de  gramatică, pasând ușor hârtiuța  în spate, destinatarul fiind  un  băiat, care fără "ajutor", ar fi obținut, sigur, nota 7. Omul a   transcris repede și a dat  bilețelul mai departe, către alt coleg, candidat permanent la corigență.

Urmăream " manevrele", gândindu-ma ce ar trebui să fac.În  același timp cu mine,  la eveniment asistau  ochii „autoarei". Trebuia să respect ceea ce spusesem anterior . Am cerut copiuța și mi-am tinut cuvântul.
 Nu   m-am bucurat, nicicum, de   cele petrecute, pe tustrei i-am ascultat de  nu știu câte ori până la sfârșitul  trimestrului, ca să-și  rotunjească mediile. .

Au trecut anii... 

Autoarea copiuței a devenit jurist.

 Nu mă salută niciodată.
Al doilea beneficiar al "ajutorului"- elevul cu prestație slabă - este un familist bun, un om ca multi alții. Nu știu câte cărți va fi citit între timp, dar este un om serios.
Gheorghiță-cel care a primit și a transmis copiuța - a absolvit două facultăți:"Aerospațiale" și" Finanțe".

Într-o seară ploioasă, de onomastica mea, cineva a sunat la ușă . Am deschis- era Gheorghiță- cu un superb buchet de lalele în mână .

În timp  ce-mi spunea  că întâmplarea  aceea  cu  drumul bilețelului ghinionist  l-a ajutat  de multe ori, eu,  uitându-mă  și la  fața lui   bucuroasă, și la  florile scăldate în boabe de ploaie, m-am simțit  școlărița  care  primea întâiul 10 în catalogul  vieții.

 Multe nopți de nesomn am avut  de-a lungul  vieții  de profesoară;  câte reproșuri  mi-am făcut că poate am fost  nedreaptă, ori prea exigentă. Sau  că nu am avut  totdeauna  balanța în minte, că am aplicat, poate,  corecții nepotrivite.  Uneori m-am pripit sau n-am meditat îndeajuns asupra  câte unei situații ivite cine știe  cum și de ce.. 

Totdeauna, însă, și spun asta cu mâna pe inimă - am făcut-o dintr-o mare dragoste față de ei, și mai ales,  din dorința de a-i determina să fie corecți.

 Am trăit experiențe de tot felul ; de fiecare dată , am descoperit ceva nou.
Concluzia? 

Copiii sunt minunați! Universul lor este captivant. Trebuie să vrei și să-ți dorești să-i  înțelegi!

Câteva  cuvinte pentru colegii mei  de toate vârstele, sărbătoriți  sau uitați astăzi:

Cine vrea să ajungă dascăl -sau chiar a devenit-ar trebui să fie recunoscător; este un privilegiu să le fii copiilor în preajma, să te simți tu însuți  copil, atunci când au nevoie, să te poți bucura odată cu ei sau chiar să poți plânge, să-i sancționezi când trebuie.

Probabil aceasta este o fărâmă din ceea ce căutam cu toții- " Tinerețe fără bătrânețe"!

nimeni nu este de neînlocuit

   JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR

Îmi voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât școlari, cât copii și nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menține prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare. 
Propus de pedagogul elvețian Robert Dottrens.


Dacă nu spun în clipa asta, nu cred  că  o să mai vreau să  spun vreodată. Nu te speria,nu este  cine știe ce secret, nu sunt nici nervoasă, așadar, dacă ai un pic de timp și dacă îți pasă, citește .

 Aflasem  la  prima ședință de consiliu profesoral  că anul  acela - de  când  am început să merg la școală,pentru  mine anul  începea, de fiecare dată, nu în ianuarie, ci la jumătatea lui septembrie- va fi ultimul  din viața mea de profesoară.( activă)  

Nu știu cum  le va fi fost  altora, auzind ceva asemănător,  pe mine m-a lovit  așa, surd,  drept în  suflet.  M-am scuturat și mi-am zis:  dragă, cum toate au un început,  tot așa au și un sfârșit, nu ești  nici prima, nici ultima  profesoară care  se va duce  frumos acasă, o să faci ce vrei tu, nu  te mai apasă grija  hârtiilor cerute  de toți ăia de la inspectorat,  nu-ți mai bați capul cu nimeni, faci tot ce vrei tu, te plimbi, citești ce și cât dorești..

Lunile au  zburat  repede  de tot. 

Am început să mă pregătesc  teoretic pentru ce urma  să vină:am citit studii, articole  din tot felul de publicații  românești  și  traduceri  de pe la alții, am vorbit  cu  multă lume.

 Ce mai! teoretic, știam  multe. Și mă simțeam blindată. 

În vacanța mare, pe care o credeam ultima, am plecat în Franța- visul meu din anii de liceu!

 Într-o dimineață, m-a sunat cineva  și mi-a spus  că o  mămică  cu pile a făcut „presiuni„ undeva, ca eu să nu-i las baltă pe  elevii  cărora le eram profesoară și dirigintă, așa că, la întoarcerea acasă, eram tot  doamna profesoară. 

Un an frumos, rezultate  bune de tot, încă un premiu la Olimpiada Națională,  schimbări  esențiale  prin școală,  câte  nu am făcut eu în anul acela.  Uitasem că  lumea  mi-a urat „pensie  liniștită„ și că  mi se  făcuse cadou o lenjerie  de pat  și  un set de pahare. ( de cristal) Și nicio carte... 

Și iar se apropia  toamna, și niște părinți  iar au făcut gălăgie, cum că nu  pot să-i abandonez pe  copiii lor tocmai când  vor  avea de dat examen de admitere. Și iar m-am dus la școală, ei, părinții, tot pe la porțile inspectoratului... era  sfârșit de octombrie, nu primisem ,încă,  decizia de suplinire, că asta eram:suplinitoare.

 „Floare albastră! „

 Splendidă  amiază: vedeam prin fereastra larg deschisă zbor de frunze și de raze, comentam  versurile, copiii erau  extraordinari, (  nu vreau să-i numesc elevi)  doamne, câte idei aveau ei în ora aceea,  am plecat acasă cu sufletul beat  de  ceva

special.

Și mai spre seară, a sunat telefonul: „știți, a venit domnul inspector, ( nu-i spun numele, pentru că  nu-mi place să-l  văd scris aici, printre rândurile mele) a făcut mare tărăboi, că ... ce mai contează??( fuseserăm colegi de catedră un sfert de secol.)

    Atunci, în clipa aceea,  s-a rupt ceva:  toată pregătirea  teoretică   pe care o tot făcusem  eu cu mine s-a șters. 

A rămas  un gol uriaș.

  Să  mai spun că spre seară, o clasă întreagă era în fața blocului, că vecinii credeau că am murit, că  treizeci de copii s-au înghesuit  în sufrageria mea, că am plâns  și am râs cu ei, că multe nopți, după aceea,  nu reușeam să pun geană pe geană?

  Toate trec.

 Aseară, sună telefonul.  „vă rog, spune vocea de la capătul  firului, puteți  să  lucrați și cu fata mea?,  ieri, la ședința  cu părinții,  ni s-a spus din capul locului că  orice li s-ar  da la examen, orice poezie sau  bucată în proză, compunerea trebuie , neapărat,  să înceapă cu  : în primul  rând,  poetul arată  că.... în al doilea rând,  el își exprimă  gândurile   prin intermediul  figurilor  de stil....    opinia mea este că... și ar mai fi ceva:  copilul   trebuie să  mănânce  gramatică pe pâine   .„ 

Dragi colegi  de toate  vârstele, faceți ceva cu  toată nebunia asta,  câtă vreme  nu este mult prea  târziu.  

Puneți umărul și răsturnați carul ăsta  stupid!

plin este satul

de-aromele zeului
 ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.
 Legi răsturnând și vădite tipare minunea
 ţâşneşte ca macu-n secară.
Cocoşi dunăreni își vestesc de pe garduri
 dumineca lungă și fără de seară.„ 
Lucian Blaga

Și de-ar fi fost să-mi fie dat să  viețuiesc  într-o altă parte a lumii și nu în  orașul cu care am tot încercat să mă împac, simt, cu  toată ființa mea, că sufletește tot satului i-aș fi rămas  fidelă. 

 Satului din inima mea- cu

 oameni care nu vorbeau niciodată despre sărăcie, dar nici despre bogăție, satului a cărui inimă, de cine știe  câte  sute de ani, de cum se topea  zăpada și  până se așternea alta, bătea în miezul  câmpului.

În satul acela, copilul era o prezență a vieții pline,adevărate, cu gene grele de somn neîmplinit,cu  dimineți scăldate în rouă, cu veri în  flori de tutun și toamne  arămii ca frunza uitată pe ram.

 Munca nu devenea nicicum pedeapsă, nici corvoadă.

Mi-am vizitat o colegă de școală, colega mea de bancă din prima clasă de liceu, la ea acasă, în locul despre care știam doar din auzite, deși, dacă  stau și mă gândesc, satul ei  este  situat destul de aproape  de satul meu.

 Nu  prea aveam noi timp în anii adolescenței să ne  vizităm,  în vacanțe, drumurile  noastre erau deplasări  cu  căruțe și cai struniți de biciul bunicilor  doar la  bâlciuri și, destul de rar, la București sau la Târgoviște.

 Anii au zburat, satele și-au păstrat harta, în bătaia  încinsă a razelor  de soare  se unduiesc  și acum lanuri, pâlpâie, sfios,  macul, pe  lângă stoluri de albăstrele și de rochița-rândunicii,  case mici, rămase de strajă în curți  năpădite  de  buruieni, își arată  acoperișurile tocite de ploi printre  semețe  case de vacanță, șerpuiesc drumurile încoace și încolo...

Lipsește  ceva.

Simți asta, de cum vezi ulița mare- răsar, ce e drept, și acum case de gospodari harnici, curți vesele și curate, cu flori  nu doar sub fereastră, ci și pe  lângă gard, râd printre straturi, mai miroase-a verde crud în  iarba pigulită cu grijă.

 Da, mai sunt case.
Nu mai sunt țărani.

Inima satului este acum crâșma.

 Bărbați și femei, frunți  întunecate, cătând îndelung spre ”legătura „de peturi și de cartoane, își fac veacul  sub umbrele pictate în  culori moderne. Curge berea la   sticlă, ori la halbă.

Ce  gust bun are alocația pentru copii!

Pe alocuri, buruienile  își ridică frunțile  până la înălțimea gardurilor, mai plânge în orbite seci câte o fântână, își pleacă  sfioasă capul câte o  căsuță cu cerdac...

Clădire modernă, săltată din fonduri europene, Căminul Cultural așteaptă să-i  deschidă careva  vreo ușă.

Și nu departe  de aici, la marginea satului,  printre ciulini și  iarbă necosită, în mormane de gunoaie s-a instalat bâlciul de Drăgaică: călușei, cireșe, turtă dulce, farfurii și tricouri,  fețe  negricioase, tunsori aiuristice, mașini luxoase țipând   grăbite, bere și mici, praf, fuste  crețe.  

 S-a rătăcit satul, săracul.

De parcă i s-ar fi stins sufletul.

Cine să-i arate  calea?

darul din palmă

Sprijinit în  sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.

El nu are  bicicletă.
Nici jucării.
Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.
 Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.

În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce  l-ar certa cineva, că doar  vișinul nu este al  nimănui, înghite cu  poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe  tricou.

Și când  pe creangă  au mai rămas  doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.

 Cu  o mână ascunsă  la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr  cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.

-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?

-No, d-apoi  cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?

 În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .

-Uite pe astea le-am cules pentru tine!

-Iau  numa una, păstrează-le tu pe celelalte și  ține de la moșu pătrățica asta  de ciocolată.

 Ochii copilului râd.

Zâmbește a bine ”moșul„.

Se scutură în stropi  mărunți  norii.

atâta verde!

Avea cizme grele. Și bici. Pușca o ținea ascunsă.
Se numea Oarță Gaț.
Era paznicul pădurii boierului. Îl știau toți copiii, fugeau din calea lui.
Nu doar ”desculțul” lui Zaharia Stancu.

Am aflat de el, citind, în vremea copilăriei mele, romanul, care, după ani, a născut multe și mari controverse.Nu cunosc realitatea, o știe cineva?
Altceva vreau eu să spun, cu gândul la primăvara aceea, când mama îl trimite pe Darie să adune bureți. Plouase mult.Copilul își umple traista, era foarte fericit. Printre copaci- cizmele uriașe. Întrebarea a căzut odată cu palma grea a paznicului pădurii.
-Ce faci, mă, tu aici?
-M-a trimis mama, domnule..
Oarță Gaț strivește cu cizmele lui negre bureții.
Frunze uscate, pământ jilav și bucuria copilului, toate sub cizme.//
Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu,a plouat, copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți stufoase, coliere vii, fremătând în ciorchini de frunze lucioase. Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Atâta verde!!
Au fost și vijelii. Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate. Mănunchiuri albastre și ciupercuțe , ascunse sub pălărioare cochete, țâșnesc, îndrăznețe, printre spărturi.
Atâtea lemne, cât să încălzească la iarnă un sat întreg de bătrâni neajutorați. Așa mi-a venit în minte Oarță Gaț.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.//
Am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze. Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Oarță Gaț, vienezul, iubește pădurea.//

cutiuța cu întrebări

În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.

Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.

De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea  Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.

În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...

Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.

Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.

Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.

În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.

Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.

Un aparat de radio. O minune!

Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.

 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.

De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.

Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!

Copilul si lumea lui nevazuta

Nu-mi pierd prea multe ore in fata televizorului si ,daca se intampla  sa ma uit, rar de tot urmaresc  vreo emisiune  locala.//

Mi-a venit in minte o discutie cu un fost elev- la vremea respectiva, intr-un fel, m-a distrat..subiectul era ..Elodia.
Ma straduiam sa-i invat pe amandoi, pe el si pe fratele mai mic, cum este cu diatezele.
Nemultumit ca mezinul , elev in clasa a VII-a, nu pricepea deloc  cum  stau lucrurile cu  subiectul logic, fratele cel mare  ma scoate din incurcatura:

-Lasati-l, doamna, ca asta este un papa- lapte, nu stie nici macar  cine este Elodia..

 Astazi nici in gluma  nu as zambi. //

 Vorbeam despre emisiuni tv: am deschis televizorul , fara sa am vreun interes anume. Pe un post local- o discutie cu un psiholog. Am prins, poate, jumatate de emisiune. 

Aceleasi  reluate idei, aceleasi batatorite cai..despre cazul Elodia

Rareori , am auzit pe cineva  implicat, in orice fel in problema asta, discutand  serios/profesional/dar si parinteste despre ceea ce este cel mai dureros in aceasta drama: COPILUL.

Niste adulti, fie ca sunt implicati direct, ca rude , fie ca sunt slujbasi

 ( de tot felul) se invart intr-un cerc in centrul caruia creste-Dumnezeu stie cum -un copilas.

Incepe vacanta..copiii din familiile instarite merg  cu parintii  in locuri alese cu grija; copiii saraci  muncesc, pentru o bucata de paine-  cu familiile lor sau pe cont propriu, copiilor  bolnavi le poarta sau nu cineva de grija- toti isi traiesc copilaria,  dupa cum  le-au harazit-o parintii, pentru ca oricare  fiinta  vine pe lume din  doi parinti.

El, Patric,  ce fel de vacanta va fi avand??

Gandindu-ma la el,  m-am dus  cu  ochii sufletului la o poveste  reala.

Iat-o!

Ochi rotunzi de nuca proaspata, rostogolindu-se fara incetare.

 Vorbe usor sasaite, din care nu-ti era prea greu sa auzi injuraturile baiestesti. Mai ales de mama.

Nume de fata- D- atitudine incerta . Nu purta niciodata fusta, nu-si vopsea buzele, nici obrajii , cum faceau toate colegele ei, unele chiar mai mici.
Isi ingrijea intr-un fel special parul sarmos, blond-castaniu, in care intra foarfeca asistentei, pe care o accepta fara impotrivire.
In multe zile, lectiile deveneau spectacol. Chicoteli si pocnete, rabufneli si intepaturi, cand tocmai credeai ca le-ai adunat gandurile ratacite , langa tine.
Nimeni nu-i intra  in voie.
Cateva profesoare, care trecusera pe la clasa, dadusera bir cu fugitii, dupa cel mult o luna. Motive? Haine patate de ulei, prajituri scapate’ din greseala’ in par, cate o lingura de pilaf turnata in buzunar, in gluga hanoracului. Sau direct in geanta, o piedica ‘intamplatoare’ , la intrarea sau la iesirea din clasa.
Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil sa obtii o catedra de limba romana mai aproape de casa. In realitate existau destule, dar se pastrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activistilor.
Fara pile si relatii, fiecare 1 septembrie era un adevarat cosmar.
Cuvantul somer nu circula decat in limbajul de specialitate.
Eram licentiate, unele chiar cu gradul I, fara catedra.
 Primeai ce ti se oferea. Nu prea aveai cum sa refuzi.
Asa am ajuns defectolog intr-o scoala speciala.
 La 22 km de oras, lux adevarat, daca in anii anteriori, distanta era dubla.Salariu mai mare cu o treapta, program de 6 ore pe zi- 4 ore la clasa , doua ore pentru a-ti insoti elevii la masa si program de odihna.
 Cand erai de serviciu, programul incepea la 7 si se termina la 15.
Diriginta la clasa a VII-a: copii cu diverse afectiuni motorii, tulburari de comportament, instabilitate emotionala, retard, agresivitate, varste cuprinse intre 15 si 19 ani.
Cine m-a avertizat ca D. este copilul cel mai rau n-a glumit.

Primele luni au fost un adevarat razboi, in care eu si ea ne incrucisam sabiile de cateva ori pe zi.
 M-am intors la cursurile, notitele si insemnarile de pshihologie din studentie si la putinele carti de specialitate gasite prin librarii. Aproape nimic nu-mi iesea cum ar fi trebuit.
Deseori, ramaneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos- declaratii, insemnari de la militie, maternitate, scoli pe unde mai fusese inscris, spitale ..
Ma interesa , in mod special, D.
Nu intelegeam de ce uraste atat de tare femeile.
Din dosarul ei lipsea certificatul de nastere. Nu spun ca m-am transformat in detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat ca mama ei naturala , o alcoolica varstnica , o abandonase intr-un spital din judetul Olt. Tatal era necunoscut. Copilul fusese’ plimbat’ prin multe centre si scoli.

1 martie- ziua ei de nastere- a devenit si pentru ea, si pentru mine o zi buna.  

Erau in clasa ei si cativa copii ajunsi intamplator acolo- asta este o alta poveste, despre invatatorii si profesorii care trimiteau cu usurinta un copil mai incet in gandire, intr-o scoala speciala.
 Impreuna cu ei si cu alte colege profesoare, am impodobit o sala de clasa cu flori, desene, baloane colorate, papusi. Pe masute- bomboane, prajituri, papusi.
Tortul , pregatit acasa, l-am adus cu mare grija pe tren.

Sarbatorita nu stia nimic.
O colega a reusit s-o convinga sa intre in sala .
Copiii au inceput sa cante si sa aplaude.
Zburau baloanele colorate!
Am luat-o de mana care se lasa greu prinsa si i-am spus sa sufle in cele 15 lumanari.
Nu-mi amintesc decat obrajii ei uzi de lacrimi si degetele de copil tremurand, agatate de gatul meu.
In anul urmator, am obtinut catedra mai aproape de oras.
 D. m-a vizitat la scoala si acasa. Mi-a cunoscut familia. Am pastrat legatura cativa ani buni.
Intr-o zi, m-a anuntat ca se marita.
 I-am cumparat costumul cu care a mers la cununia civila- fusta neagra si bluza argintie. .

S-a mutat in casa sotului ei, undeva, intr-un sat de munte.
De cand s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vesti .

Stiu ca, atunci cand ma gandesc la ea, am o mare bucurie.
 Ca pentru o plantuta care a prins radacini, inflorind dupa multi ani de seceta.
Profesional, pentru mine, D. nu se compara cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei .
Este ceva mai mult.
 Este un suflet gasit sub lacat ruginit, a carui cheie se ratacise.

O fetita bataioasa, imblanzita doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet, de cand a vazut lumina zilei.

orice copil

Orice copil are sub gene
Şi stropi de rouă şi gheţari,
  George Tarnea

Orice copil are un nume,
Orice copil are o zi,
Lumina lui aprinsă-n lume
De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară,
Orice copil are părinţi,
Descoperind din vară-n vară
Alt joc al paşilor cuminţi.

Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Călătorind pe cer la vale
Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,
Orice copil crede-n poveşti,
Adăpostind o lume-ntreagă-n
Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare
Pe care-şi poartă barca lui,
Dar nu se-aşteaptă să coboare
La ţărmul mării nimănui.

Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
Şi-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-al rosti pe "ieri".

Orice copil se poate face
Şi floare şi păun şi cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecărui herb.

Orice copil are sub gene
Şi stropi de rouă şi gheţari,
Hrăniţi din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.

Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând să strângă în cuvinte
Lumina-ntregului pământ.

Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
Şi focul soarelui din scrum.