despre clipa regăsirii prin întrebări

De la unul dintre  bunicii  paterni( da, erau doi: talițu și  tatale, pentru că tata a fost înfiat de fratele tatălui său, care nu avea copii) am aflat eu, înainte de a merge la școală, ideea  cu ”vin americanii!”

Mai apoi, am tot auzit-o repetată, de  tata.Bineînțeles  că  nu știam ce înseamnă asta, nici explicații nu am cerut.

  Ce-mi amintesc este  că la magazinul  din sat, se vindea o pânză  alb/ murdar, numită americă. Din ea  se făceau cămăși bărbătești, cearșafuri și fețe de masă.

În vremea aceea, mă opream cu un fel  de  evlavioasă  admirație, în fața  peretului dinspre răsărit din camera  bunicilor, talițu și măicuța. 

 Erau două icoane  mari, o candelă albastră, câteva fire de  busuioc , două sau trei medalii. 

Am, undeva, în colț de suflet, ”Crucea Sfântul  Gheorghe” și  sub ea   brevetul   bunicului, care luptase  la Mărăști, Mărășești și Oituz.

 Actul era scris într-o caligrafie pe care nu am  văzut-o  nici chiar  în partea de jos a  paginilor  abecedarului meu, unde, pe două rânduri , erau scrise  de mână niște enunțuri  frumoase.

 ”F ”din semnătura  Regelui  era  ceva  dincolo  de   imaginația mea de copil!

  Ca  să nu uit, în toamna  când am mers  în clasa I, într-o amiază în care  mama îmi așternuse masa pentru lecții sub gutuiul din fața casei, încercam printre lacrimi să înghesui între liniile albastre ale caietului de caligrafie, bastonașe, oușoare, liniuțe.

  Nu voiau cu niciun chip să se astâmpere,unele  erau șchioape, altele  mai  lungi și  deloc  drepte.Alergau pe unde voiau. Plângeam neajutorată.

Pe atunci, talițu   se îngrijea  de zăvoiul din lunca Argeșului, era un fel de pădurar. Își făcuse un baston dintr-o   ramură de lemn  moale, călită în  foc de moș Nicolae al lui Costea, vecinul nostru.

  O fi urmărit el chinul meu cu neastâmpăratele linioare, mi-a fi auzit plânsetul? m-a mângâiat pe  creștet, ce bine   mi-a prins gestul lui protector, apoi  și-a pus  bastonul alb  pe  masa mea, în dreapta.

 Ca prin minune, semnele alea răzvrătite  s-au domolit  și au început  să intre  cuminți în căsuțele lor.

În locul casei albe, în care locuiserăm toți: bunicii, părinții, eu și fratele meu, abia  născut,  într-o vară, ajutat de meșteri și de rude, tata  a ridicat o casă de cărămidă, pe care o  revăd din când în când. 

Erau ani grei,ni se luase pământul, pentru care tata renunțase la buletinul lui de  București, caii trecuseră la  colectiv.

Au dispărut  nu știu unde decorațiile  bunicului.

  ”F-ul ”acela  înflorit  din semnătura Regelui  a rămas doar în mintea și în sufletul meu.

Împreună cu  vorba aceea : Vin americanii!„

Fiindcă  fb vrea să  știe, ca în fiecare dimineață, la ce mă gândesc, în timp  ce  beau cafeaua în balcon și citesc ce  scriu cunoștințele mele- unele   reale, altele  virtuale- mă întreb  ce ar  spune   astăzi bunicul meu, ostașul de la Mărăști, Mărășești , Oituz , și tata, care a luptat și  el  la Cotul  Donului, despre venirea americanilor, care tocmai  și-au  îngropat  un erou modern, în sicriu  aurit....

Moș Crăciun și electronii ( de valență, cumva)

· Mie mi-a plăcut fizica. Partea aceea care se întâlnea cu chimia .( lui Babacu)
http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/06/babacu.html

Se întâmpla, însă, ca după nota 9 , să iau și câte un 4.
Ce vreau să spun este că nu am avut notorietate în anii de liceu, în privința celor două obiecte, deși la bacaureat am obținut notă mai mare la chimie decât la matematică.
Îl iubesc pe Moș Crăciun, de când „l-am descoperit”.
Se întâmpla când aveam vreo 5/ 6 ani. Mama a primit de la o doamnă, tanti Persida, o ramură din bradul falnic, care creștea în curte.
A împodobit-o cu mere.
Știu și locul unde a fixat-o: pe dulapul roșu de lemn, în care păstra vasele. Aveam, pe atunci, o singură cameră, din casa mare a bunicilor paterni.
Tata a primit de la serviciu, pentru mine - fratele meu nu se născuse- ( tata lucra la CFR și avea buletin de București) o bucată de marchizet roz, din care, la comanda măicuței, bunica mea, tanti Niculina lui Iedu a scos cea mai frumoasă rochiță cu platcă.
Au trecut anii, Moș Crăciun a devenit Moș Gerilă, o vreme nu am mai gătit brad de Crăciun.... în sinea mea, mă gândeam la creanga de brad și la rochița de marchizet.
Astăzi, când am citit povestea asta minunată, m-am simțit copilul de odinioară!❤️
Ce bine că există fizicieni atât de simpatici!☺️

https://www.youtube.com/watch?v=Q2H-s-6zypo&fbclid=IwAR322LhZ3IzSZuFdk7GKkP35Z4SwkiWu8HPdEcxSyVqzZp-Th-unQv221xc

”Exită doar două moșteniri

de durată pe care sperăm să le oferim copiilor noștri-una, rădăcinile, cealaltă, aripile.”
Goethe

Unii  vin pe lume, având tați  savanți, artiști, generali,  securiști,preoți, învățători.

.Învățați  sau   neștiutori.

 Bogați sau săraci.

 Buni sau  altfel.

  Tatăl meu era  tata!

  Al treilea  dintre cei șapte  frați. 

 Blond, spătos,  nici înalt, nici scund, cu ochi albaștri- o moștenise  pe  mama lui, maica Fănica.   Cu umor, dar și  foarte exigent, chiar aspru, dacă ar fi  să mă gândesc  la  o nescrisă listă  de  îndatoriri care-mi reveneau.

   S-a  născut   în 3 mai  1919. Adică, în urmă cu o sută de ani, din care, pe pământ , și-a trăit doar șaizeci și unu.

 A mers la școală   când, încă,  nu împlinise  șase ani, în locul  surorii mai mari, tușa  Lia, care nu prea se omora  cu învățătura.
Din ce-mi spuneau  bunicii și unchii ,era  cel mai înteligent  dintre toți frații.

 Chiar și el   mai  povestea așa, seara,  când , dacă nu-mi terminasem lecțiile, mă  mai ajuta.

 Sau  când  înainte de culcare , ne cânta  la muzicuță.  Se deprinsese, mai  întâi, cu  balalaica. 

   Îmi plăcea  să-l ascult cântând. Și  mama  cânta. Și eu.  Fratele meu  nu  prea se încumeta, știa el de ce. 

De la tata, am învățat, în clasa a  IV-a, să calculez  toate  volumele și ariile diverselor  corpuri  și figuri geometrice . Exercițiile    le făceam pe  bucățile mari de lemne  din curte. 

 Și poezioare  rusești  m-a învățat- le știa  din prizonierat.

Erau grei anii  când  deschideam eu ochii  spre lume- tata i-a înfruntat, cum s-a priceput, cu  urcușuri și multe coborâșuri,  dar  cu  un fel de  tărie, de care mi-am dat seama   abia după ce l-am pierdut. 

 La  cinci ani, după  moartea mamei.

Eram în clasa  a  II-a, când învățătoarea mea, doamna  Ana Tănăsescu, despre care tata  zicea  că are  limba  spartă de rea  ce este- îl învățase și pe el carte-  m-a trimis acasă, cu   cerere  de semnat pentru intrarea părinților, cu pământ și animale  în întovărășire. Mi-a spus  că  dacă tata nu semnează, să   rămân acasă.

 Tata a  citit-o, a oftat- renunțase  cu doar   un an în urmă la  buletinul de  București, pentru pământ - și a semnat.

  Eu   m-am dus  la  școală fericită.  

 Ce să fi priceput  din ce avea  să urmeze?

Astăzi este  mare sărbătoare!

  Mă  gândesc  cu dor  la  părinții mei,  la casa noastră, nici bogată, nici  săracă, la  toate  câte au  fost....

timpul de veghe

     Tânără  fără minte  fiind,  într-un moment dificil  al vieții mele, nu  neapărat  din  motive financiare, am  acceptat, fără   să  mă fi  gândit  aproape deloc,  să  înstrăinez  casa  părintească . Era în 1981, la un an   după  moartea tatei, după ce,  în urmă  cu cinci ani,  o pierdusem,  neașteptat, dar prăvălitor,  pe mama . 

Cineva  de la  primărie  m-a anunțat  că  între  pereții  copilăriri mele  va fi, poate, o grădiniță. 

Sau altceva. 

Aveam copil  mic, nici  măcar  nu   m-am dus  să  mă despart  cu sufletul  de  locul cel mai drag  pe care îl știu  pe  pământ.  Da, să nu te miri, am  cutreierat,   în anii care au trecut de atunci, cam  prin toată  Europa,  în două rânduri, am ajuns  chiar și în Asia .

  Multe și mari minunății am văzut. 

  Niciuna, însă, o spun  cu  mâna pe inimă,  nu seamănă  cu  acel  tainic  ceva , cuprins în  casa   noastră, însuflețită  de  neobosirea  mamei mele, de  cuvântul  sfătos,   ironic, rareori  rostit  tare , al tatei. 

Banii aceia, primiți în schimbul    trudei  de-o  viață, trudă  impregnată  viu  de nenumărate amintiri, s-au  risipit  fără  vreo importanță.

  În locul  lor,  s-a  căscat  un gol imens, în care  s-au topit   fotografiile  noastre alb/ negru, acte,  cărți și caiete, prima  mea teză   de  Limba română,  în colțul  căreia  Domnul  profesor  Fulga  mi-a  transmis  cel  mai  frumos îndemn  spre  știința  de carte,  toate păstrate  cu grijă  de mama în podul casei,alături  de   lăzile  de zestre, a ei , cu trandafiri  roșii,  a  bunicii , cu  crenguțe  verzi, în care  își  rânduia  barișuri,  un tulpan alb, cu mărgele albastre, cizmele tatei  cu care  s-a întors  după război, ce  fascinantă poveste,  rămasă suspendată  în timp, mi-a spus  el într-o singură seară, gutuiul din curte,  sub a cărui  mângâiere  am  reușit eu  să aștern bastonașe și  cârlige,   în spațiile caietului de caligrafie, cu  mâna  bunicului  pe  creștet.

    Știi  când    îți cunoști, cu adevărat părinții?  când nu-i mai ai. 

Și când tu, părinte sau  bunic, ai tihnă și  răbdare  de a   răsfoi  ușor, una  câte una,  pagini  foșnitoare  din  nescrisa  carte a  memoriei afective. 

  Fără  grabă,  fără   vreun  scop anume. 

 Doar  așa, ca   să vezi   vremurile   în  scurgerea lor  nestingherită. 

  Tu,  copilul fără   prea multe griji,  mai apoi, când  adolescența  clocotește  să  vrei  să aduci înapoi  rugămințile   către  tata  pentru  atât de  așteptatul întâi bal,rochia  era  dintr-o stofă liliachie, plisată, cu guleraș  croșetat  de mama. 
Și valsul, ce  vals,  și  seara  cu lună,  agățată  într-un salcâm din curtea  vecinului  nostru, moș  Nicolae. 

În  ziua aceea  de  mai,  când  casa  părintească  și-a  închis  pentru mine ferestrele,  s-a rupt ceva.  

 Timpul  s-a așternut altfel.

  Nu știu prin ce împrejurare, am păstrat câteva  manuale  din anii mei de școală.

 Astăzi  m-am întors  la  cartea de franceză. Poate  că  de undeva,  dintr-un timp  regăsit,  ar fi   reîntoarcerea    la școală.

Mi-am început  ziua  înseninată  de  farmecul  unei   lecturi  de la pagina 124.

”Negustorul  de  mături   și  bărbierul”.

  După ce  îl bărbierește  pe   vânzătorul   de mături   care îi pășise pragul, vrând  să cumpere o mătură, bărbierul  îl   întreabă  cât costă.

”Quatre  sous„  ( un sou= o monedă de 5  centime) este răspunsul.

Considerând  că prețul este  prea mare,   frizerul îi dă omului „deux  sous”, sugerându-i  că, dacă  nu-i convine, să-și ia  înapoi  mătura.

 Vânzătorul de mături acceptă  tranzacția, apoi, după ce i se spune  că  pentru  bărbierit  îi datorează  celuilalt  „deux   sous„ îi  dă ”un sou”. 

 Și  dacă   nu este  mulțumit, nu are  decât  să-i pună  barba la loc.

frenezia serii cu parfum de cetină

În  satul meu din lunca Argeșului, colindețele  începeau  după miezul nopții.  Nu-mi  amintesc  de  câte ori să  fi mers,  știu  doar  că, de cu seară, mama pregătea  coșul . Parcă-i văd mâinile mereu  neobosite adunând ,cu  un fel  de  evlavie, colaci împletiți în casă, nuci, covrigi,  gutui. 
În  amețitor miros de  tămâie.

Ningea  blând, așezat, alb în vălătuci.

Între  Cer și Pământ se amestecau toate ale  vieții.

Satul își  torcea  poezia lui păstrată  din cine   știe ce timpuri.

 Puțin după aceea, se revărsau zorii în cântec de cocoși,  cete  de copii tăiau  gerul prin zăpada  devenită albăstrie, în lumina felinarului pe care tata îl  ridica, făcând  cărare  către poartă.

Frânturi  de  clipe, imagini prinse  în rama eternă a  timpului!

 Au trecut anii, știu  cât de bucuroși erau copiii mei  în Seara  de  Ajun, să-și întâlnească prietenii și,  mai apoi, adunați în grupuri, să meargă pe la casele profesorilor.

 Seara se termina  târziu!

În zvon de glasuri  vesele, așteptând să  vină Moșul!

Și  nu a lipsit  niciodată!

  

   Cu fiecare an, numărul colindătorilor  este tot mai  mic.  

Vin doar picii din bloc,  însoțiți  de  mămici sau de  bunici, sunt așa de frumoși, în inocenta lor  zburdălnicie!

  Și  când  larma  se potolește, se așterne o liniște  grea. 

 A mai fugit un an...deja.  

Rămâne  ceva  învăluit  în misterul zilei de  mâine!

sandale împletite

Săptămâna  de  dinaintea  Paștelui  primea  un fel de emoție venită  nu știu de unde.De dincolo de   noi.  

 Curgeau călduț  streșinile,  creșteau  repede și chiar înfloreau zambilele.   Roz, albe, albastre.  Parfumul lor se amesteca dulceag  cu  aroma  verde crudă a leușteanului.   Zburau  fluturi, prin  curți, femeile spălau  geamuri, preșuri  și perdele. Mirosea a var , a  pământ  reavăn, a  mâncare de prune  uscate, cum să te atingi  de carnea  păstrată  de  cu iarnă  în  oale mari  de  pământ? 
Se  ținea departe  de  ochii   pofticioșilor! 

   Păcat mare  să  vrei  să  mănânci  altceva  decât  ce  rostuia  mama.

Fiecare  colț de  curte, de  livadă  și de grădiniță se  curăța atent. Până și  fumul  buruienilor arse  avea  în  serile acelea ceva, un  miros  viu.

 Veneau  Sfintele Paști!

  Cumpărăturile  le  făcea  tata.

 Crescusem,  urma  să împlinesc  doisprezece  ani,  tata  nu voia  să  recunoască deloc   că ar trebui să fiu întrebată  ce  fel de  haine   vreau.  Ce-mi place.

  Roșie, cu floricele albastre, în buchet, de  stambă, de fapt, parcă  nu era chiar stambă,  era  un material  ușor, pufos.

 Chiar  mi-a plăcut.

  Mătușa,  verișoara  lui  primară, a  măsurat, a  tăiat cu grijă,  m-a ascultat, iar a  măsurat,  a însăilat, au urmat câteva  probe, nu zicea nimic, vedeam cât se străduiește, o așteptau  atâtea cliente. 

Ce, mai!  A ieșit o  rochiță    chiar  frumoasă! 

 Creață, cu plătcuță  și guler  rotund. Cu  mânecuțe  bufante!

  Cu sandalele  n-a mers deloc.

Bej.  De piele. 

 Cât am plâns....erau  băiețești.

106  lei.  

Câte economii  făcuse  biata  mea mamă! Ea nu-și cumpărase  nimic.

Tata nu voia  să recunoască nicicum că a dat-o-n bară.

Și de m-ar fi  bătut, tot nu le-aș fi încălțat.

  Mi-a  cumpărat niște  teniși albaștri, de pânză,  de la  cooperativă. Cred  că erau mai mari  cu un număr.

Sandalele  au stat în vitrină, la nea Mieță, mult și bine.  Nu le-a  cumpărat nimeni.  Venea  vara. 

Care  părinte  ar fi dat   atâția  bani  pentru sandalele  unui băiat?

departe, atât de aproape

Lumea este tot mai rea, pumnul vrea să facă legea, școala 

și-a tocit de tot pragul, glasul crește spre urlet.
Poate că nu știai, astăzi este ”Ziua Crucii”.
În copilăria mea, este treaba ta dacă nu te interesează, eu scriu
așa, doar pentru mine și pentru cine simte că-i pasă, ziua asta era așteptată cu mai multă emoție, poate, decât chiar marile Sărbători.
Mă gândeam să scriu cum văd eu, cu ochii sufletului, anii aceia, cu toată inocenta lor frumusețe.
Nu, n-o să scriu, o să pun în ramă

FOTOGRAFIA
Din balconul devenit o mica sera, priveste padurea , peste care se despletesc raze de lumina. Mangaie cu gandul mesteacanul solitar, apoi se intoarce catre albumul de pe genunchi .
Din fotografia ingalbenita de vreme,zambetul fetitei cu panglici in par ii arata o strungareata nostima. Este EA - la patru ani . Imbracata in rochita de marchizet, cu platcuta . I-o lucrase tanti Niculina lui Iedu, o cucoana, cu zambet blajin si par bogat, ondulat Se revede mergand cu " maicuta", asa ii spunea bunicii dinspre tata, la proba . Era un chin sa se lase miscata in toate partile si sa tina mainile departate de corp, sa nu se intepe in acele cu care era prinsa rochita.
Pana la urma, iesise . Era chiar frumoasa. Bunica nu mai contenea laudand-o cat de bine ii vine rochita roz, la care i se asortase un pompon urias.

EA sta pe un scaun inalt avand , de o parte si de alta, parintii. Mama poarta fusta de stofa, taior si o bluza cu guler brodat in casa .
Pantofii?
Si-i aminteste cu neretinuta bucurie, dar si cu emotie- erau rosii, dintr-o piele moale si lucioasa, ca manusa. Avea sa afle mai tarziu ca fusesera cumparati de tata," pe cartela", de la Bucuresti. Asa era in anii aceia, cand el lucra la CFR si avea " buletin de capitala". Renuntase la acest act , fara sa stie ce comoara pierde. De dragul pamantului.

Pantofii rosii ai mamei reprezentau pentru fetita de atunci o lume, numai a ei . Pandea cu sufletul la gura plecarea parintilor dupa treburi, ii scotea din cutia lor cafenie cu floricele, unde erau pastrati cu multa grija, ii incalta si apoi facea cativa pasi, incoace si incolo, de-a lungul mesei, in fata oglinzii. Ii placea sa le auda scartaitul moale si sa le mangaie curelusele subtiri , prinse in catarame de metal.
Tatal este inalt, blond, spatos si poarta palarie neagra. Parca simte si acum mana lui puternica, dar calda, in care ii tinea degetele firave de copil.
In spate- o panza cenusie. Isi aminteste tot mai clar unde si cand a fost facuta fotografia aceea - la TARGUL TITULUI- intr-o toamna ,de Ziua Crucii, pe 14 septembrie.
In fiecare an, pana a absolvit liceul , mergea, la inceput cu parintii, apoi cu prietenele, sa se distreze urmarind un spectacol grozav, pentru acei ani- circul cu dresura de : serpi, cai si catei, muzica , barcutele ce se invarteau intr-un iures salbatic, tombola, unde puteai avea noroc sa castigi o ratusca schioapa , o muzicuta , o agrafa. Erau nelipsiti niste barbati guralivi, care ii indemnau pe trecatori sa primeasca de la papagalii lor," dresati" , biletele care "preziceau viitorul". Trebuia sa te feresti de tigancile cu fuste largi si crete, care te ademeneau sa-ti ghiceasca alesul, cerand in schimb 1 leu, mere , gogosi sau turta dulce.
Mesterii olari si cojocari isi laudau marfa, inghesuita pe unde apucase fiecare-pe jos, pe saci sau pe cate o masa, adusa de departe, cu cateva zile inainte, concurand cu negustorii de acadele si de suc, care te chemau sa gusti, dar si sa cumperi limonada de la ei.
Mirosul mustului se simtea de la intrare. Pe gratare sfaraiau micii.

Targul era asteptat ca o mare sarbatoare. Lumea satelor de pe valea Argesului se pregatea din timp: tinerele nemaritate isi faceau haine noi, tinerii isi lustruiau pantofii si freza, cu ulei de nuca, gospodinele adunau din ograda tot ce se putea vinde la un pret bun, iar barbatii pregateau caii si carutele de cu seara. Cei mai fericiti erau copiii.
Targul tinea 3 zile, dar ziua de 14 septembrie era cea mai frumoasa.
Inchide incet albumul, spunandu-si in gand, cum a mai facut-o de multe ori, fara sa se poata tine de cuvant, ca la sfarsitul acestei veri , se va intoarce sa revada locul unde se organiza in fiecare an, in septembrie, TARGUL si sa guste - cat a mai ramas - din farmecul lui.

în zbor albastru

Cu chiu, cu vai,  tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.

 Primul ceai. Ceai dansant. 

Mai puțini  băieți decât fetele vizibil  emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus  muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,  la teologie.

Primul meu dans, valsul!

Trecusem cu  bine admiterea în liceu, el  era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele,  pentru  că meseria  lui  de toată viața se rostea în șoaptă. În  toți anii care  au trecut de atunci, ne-am văzut  o singură dată. 

 În mare  fugă...fiecare  ducea  lumină și  flori  la  căpătâiul părinților.

 În seara aceea de  vară, eu am învățat cum este  să plutești.Cum poți  zbura fără aripi. Și  nu am uitat niciodată.

Mireasă  fiind, în  același sat, satul meu, în  poienița  din fața  bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina

Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 

 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a  avea  un partener  priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

Astăzi, am făcut un fel de ordine printre  haine. Pe umerașul  de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt  serile de august, își ține  în gând amintirile. 

Cineva zice că  este bine  să renunți la  toate lucrurile  pe  care  nu le mai folosești.La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.

Ador tăcerea pufoasă a rochiei mele de bal!

că nu este alta mai frumoasă

 și mai  de folos, în toată viața omului, zăbavă  decât cetitul cărților.
 Miron Costin

Știa el, cronicarul, ce spune!

 Astăzi, după aproape patru secole, când  globii oculari umani sunt  tot mai atrași în multe și felurite preocupări,cititul  nu prea mai  pare a fi o așa de plăcută  zăbavă.

  De mai mulți ani,în 80 de țări, anual,există o sărbătoare a cititului cu voce tare. Scopul unei asemenea inițiative  urmărește  să  cultive, la copii, mai ales, dragostea pentru  citit, de fapt, este ceva  special,dorindu-se  conștientizarea  faptului că oamenii care citesc sunt mai altfel,mai  profunzi,mai înțélepțí decât ceilalți. Și,da,lectura îi ajută  să înțeleagă că doar citind pot percepe complexitatea  realității  și pot să se integreze mai ușor între ceilalți semeni.

  La noi, tradiția  sărbătoririi naționale a  lecturii cu voce tare  a împlinit abia un an  pe 4 februarie și, pentru că a fost făcută specificarea că  respectiva operațiune  nu trebuie să aibă  o dată fixă,în 2016, sărbătorim cititul- iată- astăzi, 24 februarie!

 De ce citit cu voce tare?

 Eu cred că pentru copil,de când este el mic de tot, glasul  mamei, al  bunicilor,al tatei sau al fratelui mai mare, cu modulații și dragoste, cu blândețe și cu  multă afecțiune,iar mai apoi al dascălului,creează în minte și în suflet iubirea pentru  cuvântul spus, pentru cuvântul scris. 

Pentru carte!

Gândul mi-a alergat la întâile mele lecturi...

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. Nu prea înțelegeam eu, pe vremea aia, cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe  rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„..

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite. Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. 
Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor din cămăruța cu  scăunele  gălbui.//
Și  m-am gândit, fără să vreau la o discuție pe care am avut-o în avionul care ne ducea, pe mine și  pe  bunica unui  adolescent, către țara lui Andersen.
 Doamna, fost jurist, își dedică timpul grijii pentru unicul nepot, elev de gimnaziu. Într-o zi,  buni află că tânărul trebuie să citească  din Sadoveanu. Fericită  că poate fi de folos, dă fuga la librărie și se întoarce cât poate ea de repede cu ”Neamul Șoimăreștilor”. Nepotul se uită la carte, se uită și în ochii plini de emoție ai  bunicii, și, revoltat i se adresează:
- Ce naiba, măi buni, nu înțélegi deloc ce-ți spun, am zis  că am de citit un capitol, și tu  vii cu o carte întreagă...

Viața este exact ceea ce  facem noi din ea;ce vrem de la ea și cât reușim este  problema  fiecăruia.

are și ea o zi în calendar

Motto: Cea mai mare biruință -aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus- se numește fericire.
 Albert Camus
 Într-o zi, să fi avut eu șase ani, maica mare de la zid mi l-a trimis pe Rică. Un ghem vărgat, portocaliu cu alb, gheruțe ascuțite și coadă lungă, stufoasă. L-a adus tata într-un coș, pe portbagajul bicicletei, învelit într-o vestă de lână. 
Creștea odată cu fratele meu. Seara, torcea, tolănit pe un preșuleț, lângă sobă. Nu știu câți ani a durat povestea.
 Dacă am plâns când a dispărut, nu-mi amintesc. L-am jelit pe Bujor, cel mai frumos câine, adus tot de tata, de la un prieten. 
S-au dus anii, nu m-am mai gândit să țin în casă vreun pisoi. 
Cățel, da, am o poveste cu Bill. http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/03/bil-si-pantofii-unei-fete.html 

 Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni, ca două felinare neastâmpărate. Sau verzi, rareori îi văd, că, șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e... 
Mai sunt încă două. Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme. Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină. Ar mai fi un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.//
 Mai acum vreo câțiva ani, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai aristocrată pisică din câte știu. Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele. Sau poate că greșesc, o interesau cumva cravatele domnilor. //

Mă întorceam de la teatru. Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp, ea, singură. Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți. Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă. Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut. 
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău. Doar că am pierdut-o pe străina din alee...// 
 Printre frunze stinghere, noiembrie își țese broboadă subțíre în stropi de măzăriche.. Se întunecă devreme. În culorile amurgului grăbit. Undeva, un foșnet firav, ca de șoricel rătăcit în bibliotecă, tulbură pacea înserării.
 Cină în toată regula. Pe două schimburi. Trei pisici pufoase, rotunde, ca mingile, își fac, deja, siesta. Doi motani mari-unul dungat, altul alb- fac tumbe prin frunzele uscate. Nu le pasă de nimic. Câțiva pisoiași mai anemici înghit alene.
Lângă ei, femeia.O știu de ani buni. Am mai și povestit câte ceva. O singuratică. Îndeamnă pisoii să termine tot ce le-a pus în farfurioare. 
Înghemuită acolo, printre frunze, pare ea însăși o pisică. 
Pisică-mamă. 
Nici nu știam cum o fi mai bine- s-o laud pentru cât de multă bunătate are, să-i spun că prea puțini, infinit de puțini oameni, ar fi în stare să rupă dintr-o pensie amărâtă, pentru hrana pisicilor?
Nu-mi găseam vorbele. Cum aveam telefonul în mână, fac o poză. Se uită la mine. Credeam că mă ia la rost. 
Rămân uimită, când, după ce îi spun„ bună seara”! mă privește duios și-mi spune clar: noapte bună, doamna profesoară!
 În drum spre casă, mi-am amintit o poveste. 
Este despre un domn foarte bogat, care nu știa să se veselească . Avea de toate- palat, trăsuri, grădini înflorite, poteci ademenitoare, vinuri vechi, slujitori devotați, femei frumoase. Nu putea fi vesel niciodată. A întrebat în stânga, a întrebat în dreapta, a mers pe la doctori, s-a dus și la vrăjitoare.
 Într-o zi, cineva i-a spus că, doar dacă va îmbrăca o cămașă purtată de un om vesel, va putea și el să se bucure. Și-a închis palatul și, singur, a plecat în lume.
 După mers mult, fără odihnă, a ajuns pe un câmp. Un om muncea. Și tare se veselea. De unul singur. 
 Domnul s-a apropiat, i-a dat binețe, l-a întrebat una- alta, apoi i-a cerut cămașa, oferindu-i un preț bun. 
 Țăranul l-a privit, s-a minunat și i-a spus:
 - Cămașa?  Păi, eu nu am cămașă...// 

tăceri de pe raft

S-au tot adunat în timp; biblioteca a devenit neîncăpătoare. Din motive străine  mie,  primele două cărți,”Nuielușa de alun„, ”Palatul de cleștar”, primite în dar, pe la șapte/opt ani, de la mătușa mea, sora cea mică a tatei, vânzătoare atunci  într-o librărie  bucureșteană,  s-au pierdut. Odată cu ele, s-a risipit ceva  din poezia unor ani când realitatea avea cea mai ispititoare variantă.

 Anii au trecut, numărul cărților  a  tot crescut și, când  unele dintre ele și-au pierdut copertele, le-am dus la țară, nu le-am putut abandona. Altă bibliotecă, nu chiar bogată, nu prea arătoasă, atât de dragă mie: incertitudini și  nopțí prelungite până când zorii băteau cu degete albastre în geam , adunate în  foi galbene, zdrențuite.

Copilăria și a adolescența mea, stivuite pe rafturi de lemn.

Ieri, am  căutat ceva;  tăcută, cuminte, a alunecat printre  hârtii și reviste. Cartea asta este martora neliniștilor mele din vara când, împotriva voinței tatei, am „intrat” la Filologie.

A supraviețuit, doar ea știe cum, unui incendiu iscat într-o altă vară, salvată de niște rude, care, voit sau nu, au făcut  ca foile astea aspre să-mi ducă gândurile înapoi, peste ani.
 Tot într-o vară.

cozonac cu ouă roșii!

De sub broboada ei albastră  aruncată pe umerii-i scăldați în rouă, noaptea se  topea într-o dimineață vioaie. Printre pâlpâiri de luminițe adăpostite în căușul palmelor, toată suflarea satului se întorcea de la Înviere: bărbați și femei, tineri și vârstnici, valuri cuminți, în revărsări vorbitoare, pe la porți, în urări sincere: Cristos a înviat! Adevărat a înviat!

Ne spălam pe față cu apa în care mama ne pusese câte un ou roșu, să fim mereu sănătoși, cu obraji rumeni, cu mintea limpede, cum e apa.

Cum să uit  hainele noi, cu mirosul lor pe care niciun parfum, oricât de  special ar fi, nu-l poate înlocui? rochie înflorată sau fustă plisată, pantofi cu baretă, ori sandale împletite, toate cumpărate de la București, răspunzător era tata, mâna mamei le păstra ascunse, ca nu care cumva să le îmbrac până  în ziua de Paște, cât de mare mi-ar fi fost rugămintea...

Fiecare își intra în atribuții: eu și fratele meu, mereu bosumflat că hainele mele sunt mai frumoase decât ale lui, așteptam cuminți   până când mama închina cu flacăra sfințită  toate ușile, iar  tata să  pună  la fiecare intrare și sus pe stâlpul porții felii mari de iarbă crudă, tăiate din livadă, să ne fie anul cu noroc. Mama împărțea pe la vecini colaci, cozonac,ouă roșii, câte un pahar de vin. Într-o mână ducea mereu o bâlcă de lapte, plăcerea ei!

Se auzea mers de căruțé, soseau rude  din satele vecine: Ziduri, Potlogi,Corbii Ciungi. Salbe de clopoței, funde mari, roșii la căpestrele cailor, pe speteaza  leagănelor, cuverturi și macaturi, lucrate la război, coșuri pline cu de toate se înghesuiau în verandă.

  Și când, mândru, soarele se ridicase, ne  așezam laolaltă în curte, la masă: nași, unchi și mătuși, cumnați și  cumetre,verișori de toate vârstele, bunicii erau doar cu numele...

 Cozonac cu ouă roșii!

Toate sunt departe, atât de aproape!

Mi-e dor de acel ceva, duios ca o adiere, prinsă undeva, în adânc de  suflet!

Nu  știu să fi auzit atunci vorbindu-se despre bogăție, de sărăcie, nici atât...dincolo de pragul casei lui, fiecare își ducea altfel, poate, viața.
 Pe atunci, pământul trăia, iar oamenii trăiau și ei de pe urma lui.
 Eu trăiam larma dulce a satului, sărbătoarea, clipa. 
Zăvoiul, lunca și Argeșul  încingeau  cu bunătate un colț de lume, de care astăzi îmi este tare, tare dor!

oglinda din adânc

 motto:fiecare își are fântâna lui în care își caută  cerul sufletului

Pe la răscruci, la margine de drum, sub poala pădurii, lângă biserici sau școli, în plină câmpie sau unde nu te mai așteptai, când îți ardea gura de sete, răsărea o fântână. De piatră, cu lanț sau lumânare, cumpănă și greutăți.Să fii ferit, dacă erai copil. Deseori, alături, un jgheab- pentru animale. Și o căniță, agățată , la vedere , pentru tine, călătorul. Să fi stat multa vreme la sfat sătenii , când au ales locul, meșterii, tuburile, găleata? cine știe...// 

Am avut totdeauna fântână în curte. Cu apa limpede și bună.  Cea dintâi era în mijlocul  grădiniței cu flori. O salcie pletoasă și-a întins prea mult rădăcinile, a pătruns printre îmbinările tuburilor și, după o vreme, fântâna a secat. 

Tata a săpat alta, în fața bucătăriei. Departe de gutui.

Tata nu mai este. Nici curtea nu mai este a mea.

Văd rar fântâna.

Cu ochii copilului care am fost.Pe atunci nu se știa de apă minerală sau plată.

Nici că trebuie sa consumi doi litri pe zi, ca să faci fata presiunilor vieții.
Nu se știa de pietre la rinichi, de boli de ficat sau de stomac.
Se murea de bătrânețe.
Lumea a evoluat. Câmpiile și-au schimbat în fel și chip perimetrul, stăpânii și vecinii. Pădurile au rămas doar pe hartă.
Au dispărut fântânile.
Setea a sporit. .

Și răscrucile.
Omul s-a adaptat.
Întreprinzătorii au ridicat popasuri- hotel, restaurant, locuri de parcare, frigider , la intrare, burdușit cu licori colorate.
Nimic nu se oferă.

Totul costă.
Oglinda din adânc, de Lucian Blaga

Când mă privesc într-o fântână/
mă văd cu-adevărat în zi /
aşa cum sunt
şi-am fost şi-oi fi.
Când mă privesc într-o fântână/
ghicesc în faţa mea bătrână/
cum ceruri
şi pământ se-ngână./
Când mă privesc într-o fântână/
Ştiu/
că-n adâncuri foste mume/
îmi ţin oglindă, ochi de lume./
Când mă privesc într-o fântână/
îmi văd şi soarta,/
uit de nume.

dumneata, matale, tu

 O zi  cu de toate- ploaie și soare, nori și  băltoace, bomboane și cărți, desene pe  străzi,  concursuri  și premii..  fie și măcar pentru  o zi, am fost copii. 

Copii mici, copii mari,  tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii  cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, cătă vreme părinții au viață , ești copilul  lor.
 Indiferent de vârstă.

Are cineva o vorbă.. când nu mai ai mamă, nu mai ai nimic..//

V. este medic,  foarte căutat chirurg,  născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată,  la o petrecere, pe atunci  toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea  ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi  povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ..

  Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,  pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat  că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?//

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem rar, nu știu  cum i se adresează lui nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte  seara aceea.

Și copiii noștri  bucălați,  împărțindu-și cuburile, maimuțoii ( era plină casa de figurine), revistele Rahan,  tractorașele  de plastic roșu,  cățeii  fără codițe.

 Tata și mama sunt în  sufletul meu .
Icoane.

 În dimineața asta ploioasă,  cu gândul la ei, am  dăruit  vecinilor  vase noi ,  lumină și flori. N-am avut albăstrele. Au pus orhidee.

 Și nu le-am spus  tu. //

 Să-mi fi citit cumva cineva   gândul  ?  mi-a trimis o  poezioară, nu știu cine este autorul..

Ce zici? 

prețul vieții

 a apărut de la puținătatea ei- Nezami Ganjavi, poet persan.//

Are grijă cineva, acolo sus, să ne zâmbească, dacă suferim, să ne dăruiască  zile frumoase și nopți liniștite, să ne deschidă porți și uși , considerate, iremediabil,  trântite.. 
Ne  face, dintr-un punct de vedere,  egali în fața cerului .
Educația  ne desparte. 
Din păcate, omul rămâne el însuși. Cu toate ale lui.

Unii uită cine sunt, uită că nu trăiesc singuri..rezultatul? tragedii.

Am primit un mail. Primesc multe. 

Citește-l, te rog, eu l-am recitit ...

            Mamă, am ieșit cu prietenii.

        Am fost la o petrecere și mi-am adus aminte ceea ce mi-ai spus: SĂ NU BEAU ALCOOL.

        Mi-ai cerut să nu beau, având în vedere că trebuie să conduc mașina, și atunci am băut un Sprite.

        Am fost foarte mândră de mine, că am ascultat, când cu drag mi-ai sugerat să nu beau,  dacă trebuie să conduc, total contrar de ceea ce-mi spuneau prietenii...

        Am făcut o alegere sănătoasă și sfatul tău a fost corect.

        Când s-a terminat petrecerea, oamenii au plecat, conducând fără a fi în condiția de a face acest lucru.

        Eu am luat mașina mea, cu siguranța că sunt în formă.

        Nu puteam să-mi imaginez, mamă, că mă aștepta... ceva... neașteptat !

        Acum sunt aici, întinsă pe asfalt și aud, ca prin vis,  un polițai care zice: băiatul care a provocat accidentul era beat.

        Mamă, vocea lui mi se pare atât de îndepărtată... Sângele meu e întins peste tot, și încerc din toate puterile mele să nu plâng.

        Aud medicii care spun: Această fată nu va supraviețui.

        Sunt sigură că băiatul care conducea cealaltă mașină nici măcar nu-și putea imagina... în timp ce mergea cu viteza maximă....

        Până la urmă, el a decis să bea și eu acum trebuie să mor...

        De ce oamenii fac toate acestea, mamă? Știind foarte bine că pot distruge alte vieți?

        Durerea o simt ca pe un milion de pumnale care-mi sunt înfipte toate odată. 
Spune-i surorii mele să nu se sperie, spune-i tatălui să fie tare.

        Cineva trebuia sa-i spună acelui băiat că nu poate conduce mașina după ce a băut.

        Poate dacă ai lui i-ar fi spus toate astea, eu acum n-aș fi murit...

        Respirația mea începe să fie din ce în ce mai slabă, și începe să-mi fie frică.

        Acestea sunt ultimele mele momente, și mă simt așa de... disperată..

        Mi-ar fi plăcut să pot să te îmbrățișez, mamă, în timp ce sunt întinsă aici pe asfalt, murind.

        Mi-ar plăcea să-ți spun că te iubesc pentru asta...

        Te iubesc, și... adio.

        

        ACESTE CUVINTE AU FOST SCRISE DE O JURNALISTĂ PREZENTĂ LA ACEST ACCIDENT.

        FATA, ÎNAINTE DE MURI, A ȘOPTIT ACESTE CUVINTE, IAR JURNALISTA LE-A SCRIS...ȘOCATĂ.

        ACEASTA JURNALISTĂ  A ÎNCEPUT O CAMPANIE ÎMPOTRIVA  CONSUMULUI DE ALCOOL LA VOLAN.

        DACĂ ACEST MESAJ AJUNGE LA TINE ȘI-L ȘTERGI... POȚI PIERDE OCAZIA, CHIAR DACĂ NU EȘTI UN BĂUTOR , să atenționezi pe cel care consumă și apoi se urcă la volan. 
AI POSIBILITATEA  DE A FACE ALTE PERSOANE SĂ ÎNȚELEAGĂ  CĂ  PROPRIA TA VIAȚA ESTE ÎN PERICOL.

        ACEST MIC GEST POATE FACE DIFERENȚA.

        TRIMITE ACEST MAIL TUTUROR CELOR  PE CARE ÎI CUNOȘTI.

        UNEORI, MAI ALES NOAPTEA, MĂ TEM FOARTE TARE PENTRU VIAȚA MEA,  CÂND SUNT LA VOLAN.//

Am citit mailul de câteva ori, m-au podidit lacrimile. 

Trăim într-o lume greu de înțeles, depinzi, fără să vrei, de cel care trece pe lângă tine, de el, de comportamentul lui , depinde siguranța copilului tău, a nepoților tăi.

 Fă ceva, oricât de simplu, fă un bine!

Te simți în siguranță, ca pieton?

a fost ca ieri

Deunăzi, LIALIA  mi-a trimis   o leapșă.
Am cerut o zi amânare,  am întârziat mai mult, așa că musai trebuie să mă  conformez.
Întrebarea era- ce-ai fi vrut să fii?

 Ce nu știu eu dacă Lia știe este că , probabil, fac parte din generația părinților ei. Asta înseamnă  că pe atunci,   nu prea îmi umbla gândul la ce-mi doresc să ajung , când voi fi mare.

Totuși, două evenimente petrecute în clasa a III-a, la distanță mică unul de altul, parcă mi-au dat, cumva,  de gândit.

Învățătoarea nostră, doamna Ana Tănăsescu despre lumea zicea că are cerul gurii crăpat, ceea ce în traducere liberă înseamnă că era foarte rea-  nici eu n-am scăpat de meteahna dumneaei de  a nu trece cu vederea erorile școlarilor mici și neputincioși- într-o zi s-a îmbolnăvit.
Acum , dacă am deschis paranteza, trebuie să spun că în clasa I, temuta doamnă  învățătoare,  mi-a aplicat o corecție strașnică la palmă, pentru că îl confundam pe  t  cu d. Greu de explicat de ce , dar , țin minte ca astăzi- mi se cerea să scriu- Ileana caută cartea..eu scriam –Ileana caudă cardea.
Am avut palmele umflate două zile. Mare tărăboi a făcut tatăl meu , doamna a renunțat la metodele ei , apoi s-a îmbolnăvit și a venit domnișoara Silvia.

Era drăguță tare, îmbrăcată frumos, avea părul rebel, nu coc cât claia , ca doamna Ana.

 Domnișoara ne iubea  mult, așa că a scris pentru noi  roluri în  Albă ca zăpada.

S-a gândit, s-a tot  gândit dumneai cum să ne împace, nu i-a fost ușor deloc. Eu eram împărăteasa, iar Aurelia, cu care împărțeam pe atunci gloria clasei, a primit rolul Albei ca Zăpada. Nu mi-a surâs deloc ideea, se înțelege de ce -   Făt-Frumos era problema, dar n-am avut încotro.  Oricum , purtam coroană, de la început, până la sfârșitul rolului.  
 Partea de vrăjitorie i-a revenit Ninei Dinu,  era brunetă și robustă.
Mie mi s-a completat participarea la spectacol , ca  floare albastră într-un fel de balet, când noi, vreo nouă fete, îmbrăcate în rochițe de hârtie creponată în culori diferite, dansam în jurul Albei ca Zăpada,  moartă de-a binelea, pentru că înghițise mărul otrăvit, îndesat aproape cu forța de vrăjitoarea Nina Dinu..

 Prestația mea de regină, posesoare de oglindă fermecată, a impresionat sala plină cu mămici, tătici, mătuși, vecini, rude. Domnișoara îmi împrumutase rochia ei bleumarin plisată, asortându-mi o eșarfă argintie, drept cingătoare și mărgele mari, lucioase,  în jurul gâtului.
Coronița era mult mai frumoasă decât a Albei ca Zăpada!

Hotărât lucru, puteam fi artistă.

 La serbarea de sfârșit de an, domnișoara m-a ales să dirijez corul școlii- școală de patru ani.
Tocmai primisem de la mătușa mea, sora cea mică a tatei, o bluză albă cu buline albastre și multe   volănașe. Eram atât de mândră de rolul meu de dirijor  și de bluza  mea apretată , că am terminat de dirijat cântecul, cu o strofă mai devreme.
Spectatorii au crezut că așa face un dirijor adevărat- se retrage, lăsând corul să arate că,  atât de bine a fost pregătit , încât  poate cânta singur. Aplauzele nu se mai sfârșeau.
S-a mai întâmplat în liceu, când profesorul de economie , domnul Nasta, a pregătit cu noi, trei fete și un băiat din clasa noastră și alte două colege dintr-o clasă mai mare Fetele Saftei. Eram fata mijlocie. Deja aveam fler, mișcare scenică, o anume lejeritate în exprimare. 

Să zic că  mi-am dorit vreodată să fiu artistă?
Nu . Chiar nu.
Cam atunci,  Violeta, premianta liceului, numele de familie nu mi-l mai amintesc, a reușit la facultatea de teatru –  toate fetele erau în delir.

Eu , nu.
 După niște ani, profesoară fiind, am pregătit cu fiecare promoție de copii câte o piesă,cu mare drag. //

Cred că momentul în care am știut ce vreau să fiu, și de atunci n-am renunțat niciodată, a fost în clasa a V-a .

Profesorul meu le limba română, domnul Fulga, a scris pe colțul din dreapta al tezei mele câteva fraze.
Nu le-am uitat niciodată.
  http://incertitudini2008.blogspot.com/2008/05/profesorului-meu-de-limba.html

A trebuit să lupt, da , să lupt, mai târziu ,  cu     îndârjirea tatei care , îndrumat de directorul liceului, fostul meu profesor de fizică din gimnaziu,  a trebuit să urmez secția  real.

Nu mi-a fost deloc ușor.

Se făcea carte, carte serioasă. Am avut niște profesori extrem de exigenți, cărora le datorez mult
. Lucram la matematică, fizică și chimie  și-mi doream să devin profesoară de română.

N-a fost simplu.

 Am reușit la facultate cu o concurență de paisprezece candidați  pe loc. Cu bursă.

 Abia atunci, tatăl meu a fost fericit.

Dacă ar fi să-mi aleg astăzi meseria, tot profesoară de limba română mi-aș dori să fiu!.//
Transmit leapșa prietenelor mele- Cati, Mirela, Arcadia,  Angi , Gabi ( supraviețuitor).
Mă gândisem și la vreo două nume masculine , dar  nu vreau să fiu refuzată..
p.s.
tu ce-ai fi vrut să fii?

păpușile

Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut  cu ochii.
Antoine de Saint-Exupery

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori.

Nici nu  se putea altfel:doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.

Mâinile, două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a primit pentru mine  de Crăciun.

Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii, tanti Niculina,  a croit două rochițe, una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.

Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit, cum m-am priceput eu mai bine, în două codițe firave.

Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava. 
Îmi plăcea. Noi două ne petreceam mult timp împreună. Aveam totuși o problemă:oricât m-am străduit,cu niciun chip  n-am reușit s-o conving să stea  cumva în picioare.

Nici rezemată în coșulețul din care măicuța, de voie, de nevoie, își  mutase ghemele ei de fire colorate, nici  pe masă, nici pe prag, nicăieri.

Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, m-am supărat rău.

O loveam cu nuielușa și plângeam, nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată. 

Aveam patru ani.

În toamnă, maica, bunica dinspre tata, m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării.

Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică înțepată din loc în loc de  niște cârlige, pe care erau agățate, la întâmplare, tot felul de  lucrușoare: agrafe, rățuște,chei, peștișori, oglinzi, panglici.

Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.Și când ea s-a oprit, cu mișcări de domnișoară, aplecându-se în stânga și în dreapta, mi-a zâmbit cea mai frumoasă păpușă:rochiță roșie plisată, pantofiori negri cu baretă, bucle aurii, de sub care zâmbeau niște ochi mari de tăciune.
Zile și seri mi-a bucurat jocul cu tăcerea ei duioasă, chiar și când după niște ani și-a pierdut o mână, iar mai târziu, când eu deja mergeam la școală, i s-au desprins pe rând  piciorușele subțiri de balerină.//

Astăzi, pentru o clipă, din nu știu ce  ungher de suflet, în pași fragili de luminițe, a tresărit sfioasă  imaginea păpușii dansând pe scândurica bâlciului de toamnă.