Dar maine?

Mi se intampla cateodata sa ezit a iesi in cartier, din teama de a nu revedea cateva figuri cunoscute. Chiar mie mi se pare absurd sa procedez asa , dar ma incearca sentimente contradictorii. Mai intai ca acei oameni imi sunt foarte cunoscuti- in anii 70/80 am facut naveta impreuna. Formam un grup de profesori , medici , ingineri , asistente medicale , contabili . Aveam locuri de munca la 20/30 km de casa.Unii chiar mai departe.
Eram tineri , frumosi , deschisi . Toti citeam foarte mult. Povesteam . De toate . Si , slava Domnului! erau destule teme placute.

Nu stiu cand ne-au imprastiat, poate ca nu chiar dintr-odata , ci , asa, pe rand.Din cand in cand, ne mai zaream, incetineam pasul , timpul a devenit un stapan..."scuza-ma, te rog, ma grabesc, ne mai vedem/ce faci?vin de la medic, ma duc intr-o statiune/caut un loc de munca pentru fata mea , a terminat mecanica fina, stam toti in acelasi apartament /am zugravi, mi-au mancat sufletul, as vrea sa pun si termopane , sunt prea scumpe/m-am pensionat pe caz de boala, nu mai gaseam nimic , cu agronomia mea"/

In vreo cativa ani , totul s-a schimbat. Numarul navetistilor de odinioara a scazut , iar unii dintre cei ramasi sunt de nerecunoscut. Acum , cand scriu , am un sentiment de compasiune, dar si de revolta . Compasiune pentru noi, oamenii, si revolta impotriva cui? nici eu nu stiu.

El era director de liceu- inalt, frumos , exigent, doamna - medic pediatru-miniona , guraliva , cocheta. Acum sunt doi batranei, dumneaei poarta baston, duce greu un picior.Ii salut, imi raspund fara a ma recunoste.
Sau domnisoara doctor in medicina-scunda, posomorata, nimic din zambetul de odinioara, o mana de om-duce greu bidonul cu apa de izvor si plasa in care se vad iaurturile, painea si cateva pachetele.
Candva , dimineata, starnea pofta celor din jur muscand , cu sete, din nelipsitul mar mare, rosu.

Nu este loc de prea multa filozofie-timpul nu iarta..