daruri de suflet

 povești adevărate pentru prieteni

Nu știu câtă școală învățaseră bunicii mei  și bunicile mele.
Talițu era un fel de pădurar.

Eram în clasa I.
Într-o zi de toamnă frumoasă, mama  îmi pregătise masa pentru lecții, sub gutuiul din curte.
Ea, cu treburile.
Eu, cu bastonașele.
Mă chinuiau îngrozitor.  Nu voiau cu  niciun chip  să  încapă în  căsuțele caietului de caligrafie. Unul mai strâmb decât altul.  
Plângeam, chinuindu-mă.
  Bunicul a  venit  de la zăvoi. Avea un baston ciolplit de el, cred că din lemn de corn- alb,   potrivit de gros.
Îl purta  pe  unul din brațe.
Cred  că  mi-a  auzit scâncetele, o fi văzut și neputința mea; s-a gândit el cu mintea lui de om  bătrân, și  a pus  bastonul  pe masă, alături de caietul meu.Cu mâna dreaptă, mi-a mângâiat creștetul.
  Văd cu ochii sufletului bastonașele  aliniindu-se cuminți în caietul meu.
Adia ușor vântul, mirosea  a frunze de gutui  și a încredere!
Într-o zi de vară, eram cu talițu  la unul dintre loturile noastre, de la pădurea Pintenoiaca
Dintr-odată,cerul a început să slobozească tunete.
Brusc, a început o ploaie  puternică.
  Talițu purta mereu, la el, un pulover  tricotat.
  M-a ascuns sub burta  văcuței.  
Văcuței i-a pus pe spate puloverul de lână.
Am multe amintiri în minte și în suflet cu cele trei perechi de bunici, pentru  că așa a fost să fie!
De la  măicuța, soția lui talițu, păstrez  imaginea rochiței  de mătase„ toarsă” din gogoșile viermilor hrăniți cu frunze de dud! și Targul -Titului, cu  noi două, la „ciocu-cu-norocu.
Am câștigat atunci  prima mea păpușă cu  pantofiori eleganți  și cu rochiță roșie!
S-au rătăcit  lucrușoarele bunicilor:medalii de pe front, două icoane dragi, lada de zestre a măicuței, cu barișuri, zăbranice, tulpane și „dres„ de obraz.
S-a  pierdut și  cavalul lui talițu.
   Rostuite în cămăruțe de suflet, stau  amintirile!
Maica Fănica era aprigă. înaltă, dreaptă, cu ochi albaștri, fustă  neagră cu melcișori și   bluză  pătrată  în dreptul gâtului.
Acolo, ascundea ea, în zilele de vară, cu  un fel de cochetărie, firul de busuioc!
„Tale „era tatăl mamei:toată viața fusese ceferist. Adoram ceasul lui deșteptător, cu un fel de  clopoțel deasupra.

Făcea naveta, pe  jos,indiferent de vreme, de la Ziduri, la Titu.
Din leafa lui  de ceferist, a cumpărat  ilice de catifea, broboade de cașmir,rochii , pantofi și  câțiva cocoșei de aur, câte o ladă de zestre și câte o bucată de pământ  pentru fiecare fată.
Celor trei fii , Marin, Bălașu și Aurică, le făcuse, la un croitor, paltoane de stofă bleumarin ( din mantalele  primite de la serviciu).  

Pentru tustrei, a cumpărat terenuri de casă în Ziduri.
De la " mare ", soția lui, bunica dinspre mama,păstrez o carte despre cronicari, pe care mi- a cumpărat- o într- o vacanță, de la cooperativa lor.
  Îmi plec fruntea, în amintirea bunicilor mei dragi!💗

despre clipa regăsirii prin întrebări

De la unul dintre  bunicii  paterni( da, erau doi: talițu și  tatale, pentru că tata a fost înfiat de fratele tatălui său, care nu avea copii) am aflat eu, înainte de a merge la școală, ideea  cu ”vin americanii!”

Mai apoi, am tot auzit-o repetată, de  tata.Bineînțeles  că  nu știam ce înseamnă asta, nici explicații nu am cerut.

  Ce-mi amintesc este  că la magazinul  din sat, se vindea o pânză  alb/ murdar, numită americă. Din ea  se făceau cămăși bărbătești, cearșafuri și fețe de masă.

În vremea aceea, mă opream cu un fel  de  evlavioasă  admirație, în fața  peretului dinspre răsărit din camera  bunicilor, talițu și măicuța. 

 Erau două icoane  mari, o candelă albastră, câteva fire de  busuioc , două sau trei medalii. 

Am, undeva, în colț de suflet, ”Crucea Sfântul  Gheorghe” și  sub ea   brevetul   bunicului, care luptase  la Mărăști, Mărășești și Oituz.

 Actul era scris într-o caligrafie pe care nu am  văzut-o  nici chiar  în partea de jos a  paginilor  abecedarului meu, unde, pe două rânduri , erau scrise  de mână niște enunțuri  frumoase.

 ”F ”din semnătura  Regelui  era  ceva  dincolo  de   imaginația mea de copil!

  Ca  să nu uit, în toamna  când am mers  în clasa I, într-o amiază în care  mama îmi așternuse masa pentru lecții sub gutuiul din fața casei, încercam printre lacrimi să înghesui între liniile albastre ale caietului de caligrafie, bastonașe, oușoare, liniuțe.

  Nu voiau cu niciun chip să se astâmpere,unele  erau șchioape, altele  mai  lungi și  deloc  drepte.Alergau pe unde voiau. Plângeam neajutorată.

Pe atunci, talițu   se îngrijea  de zăvoiul din lunca Argeșului, era un fel de pădurar. Își făcuse un baston dintr-o   ramură de lemn  moale, călită în  foc de moș Nicolae al lui Costea, vecinul nostru.

  O fi urmărit el chinul meu cu neastâmpăratele linioare, mi-a fi auzit plânsetul? m-a mângâiat pe  creștet, ce bine   mi-a prins gestul lui protector, apoi  și-a pus  bastonul alb  pe  masa mea, în dreapta.

 Ca prin minune, semnele alea răzvrătite  s-au domolit  și au început  să intre  cuminți în căsuțele lor.

În locul casei albe, în care locuiserăm toți: bunicii, părinții, eu și fratele meu, abia  născut,  într-o vară, ajutat de meșteri și de rude, tata  a ridicat o casă de cărămidă, pe care o  revăd din când în când. 

Erau ani grei,ni se luase pământul, pentru care tata renunțase la buletinul lui de  București, caii trecuseră la  colectiv.

Au dispărut  nu știu unde decorațiile  bunicului.

  ”F-ul ”acela  înflorit  din semnătura Regelui  a rămas doar în mintea și în sufletul meu.

Împreună cu  vorba aceea : Vin americanii!„

Fiindcă  fb vrea să  știe, ca în fiecare dimineață, la ce mă gândesc, în timp  ce  beau cafeaua în balcon și citesc ce  scriu cunoștințele mele- unele   reale, altele  virtuale- mă întreb  ce ar  spune   astăzi bunicul meu, ostașul de la Mărăști, Mărășești , Oituz , și tata, care a luptat și  el  la Cotul  Donului, despre venirea americanilor, care tocmai  și-au  îngropat  un erou modern, în sicriu  aurit....

timpul pictează clipa

Ploaia a limpezit drumuri și case .

În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă. În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. 

Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot. 
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi. 
Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii.

Repetabila, mereu noua poveste

Nu vă îngrijorați   cu privire la înălțimea bradului de Crăciun: pentru copii el va părea întotdeauna mai mare decât Himalaya.

 Larry Wilde

 

Brăduleț, brăduț drăguț,

Ninge peste tine,
Haide, hai în  casa mea,
Unde-i cald și bine.
Pom de Anul Nou te fac
O, ce bucurie!
Cu beteală-am să te-mbrac 
Și steluțe- o mie...

Însoțită de un brad falnic cu beteală prinsă în plete, poezioara încheia  abecedarul. 
 Carte cu miros de cerneală, joc neobosit  în  semne  rotunde, albastre și roșii,  cuvinte dragi, de-o vârstă cu uimirea, în vârful peniței,  propoziții  cuminți,  cocori și  copaci, fluturi și case , raze de soare.
 Transmitea căldură!
 Nici vorbă de teamă.//
 Talițu, bunicul patern,  a adus o creangă mare de brad. Ceva rar, aveam să-mi dau seama câțiva ani   mai târziu, pentru că în satul meu de câmpie  copacul mereu verde  nu-și  găsise încă locul. 
Mama  a gătit creanga  cu mere, bomboane și rățuște pufoase, cumpărate de cu toamnă din Târgul Titului. 
 Balans nestingherit  în  fir de elastic!
 Sub pom, un coș cu  gutui parfumate!
În fiecare an, fără vreo excepție, împodobesc  bradul!
Rescriu în gând povești,  culeg  imagini  dragi, pași șovăielnici,  râsete în foșnet de cutii  aruncate de-a valma,  mânuțe îndrăznețe.

  Pădurile noastre de brazi și-au pierdut  culoarea. Și  viața pulsând  verde.
Pepiniere or fi pe  undeva?
Netul știe că în parcările supermarketurilor poți  găsi, totuși, marfă  străină.
Puțină lume, nici brazi prea  mulți, cam golași.  Nu  se simte parfumul cetinei. Înghesuiți în camioane, plecați tocmai din pepinierele Olandei și Danemarcei, de oboseală, și-au risipit aroma în drum către destinație.
 Înfofolit în  plastic, bradul  primește sfios  mângâierea.

O să fac din el un rege!

Păstrezi amintiri cu pomul de Crăciun?

cravate, insigne, trompete...

”Te slăvim , Românie, pământ părintesc!”

Să fi fost prima filă a abecedarului, să fi fost prima foaie a  cărții pentru clasa a doua?Nu mai știu.

 Doamna Ana purta coc, rochie neagră de stofă, în pliuri. Avea limba spartă, de rea, zicea tata, că și el tot de la ea învățase carte.

La început nu purtam uniformă, eram mândră tare de treningul  maro de bumbac, cred că nicio fată din sat nu avea, poate, cumva, Nina Dinu,tatăl ei era  funcționar, undeva la oraș,  făcuse apoi niște șmecherii prin registre și l-au închis.

Peste trening, purtam o rochiță roz de ”costelă”!
 Aurelia  avea și ea câteva rochițe frumoase, o invidiam pentru  sarafanul  pestriț din diftină, lucrat de sora ei mare, nănița, profesoară de lucru manual la Bacău...ce nume ciudat!

Prima uniformă a fost șorțul negru de satin, cu guler alb din pichet,  atunci am primit și cravata. Și insigna.

Să nu-mi spui că  în iarna aceea  cu nămeți cât casa, când talițu a săpat un tunel să ne vedem cu vecinii, să nu-mi spui că simțeai tu că lumea  ar putea să fie și altfel.. .

De ce  au dat năvală astăzi toate în mintea mea? de ce le văd atât de limpede? nu știu...

Cine  le  rostuiește pe toate?

pe sub uimite gene

Din casa mare, albă, părinții mei primiseră ultima  cameră. Acoperit cu preșuri  de cârpe  țesute în costițe, curate, cum nu prea am mai văzut vreodată,  cerdacul scârțâia apăsat seara, când  talițu  se întorcea  de la zăvoi, ușurel, abia să-l auzi, când  măicuța își făcea de lucru, încolo și încoace...
Odăile bunicilor, mai cu seamă cea dinspre drum, în care măicuța mă ținea lângă ea  duminicile, când se gătea pentru vreo nuntă, miroseau mereu a busuioc și a roșcove. 

Prin fereastra îngustă dinspre grădină, vedeam curtea și bătrânul   nuc, cu lungi ramuri osoase, împletite de ani.
Ningea  mărunt.

 Fără să le pese de ger, mișcându-și pripit ghearele, ca la comandă,  găini albe, pestrițe și roșii culegeau, parcă hoțește, boabele pe care mama le risipea din poala șorțului ei de stambă albastră, păstrat mereu la îndemână, agățat într-un cui în cămara de lângă bucătărie.

Duduia  molatic focul  sub plită, aromă de tei pufăia în  bătrânul ibric, fugea  noaptea cu pierdutele-i vise.
Două paturi, perne moi cu fețe cusute în muște negre și roșii, pereți albi, scrobiți de câteva ori pe an, încărcați cu icoane și poze în rame subțiri de pai împletit, masa cu  două sertare, unul al mamei, altul pentru actele tatei.
Ușa grea de lemn maroniu sta de strajă între  partea  bunicilor și  camera noastră. Auzeam cum se trage  zăvorul și  imediat  mâna  măicuței mă trăgea  după ea. Nu înțelegeam nicidecum de ce mama  nu trecea niciodată pragul înalt.

Mă răsfățau cum știau  bunicii,  mă ținea lângă  ea, mereu temătoare, mama.

Fratele meu  avea să  se nască un an mai târziu, în casa noastră,  zidită într-o vară.//
Cu pâlpâiri de flăcări jucăușe în obraji, dimineața își limpezea alene mersul. În spațiul dintre sobă și ușă, nestingherit, focul  țesea  semne  gălbui, miraculos  joc  de figuri  în hârjoană.

La cinci ani, viața începea cu  noaptea în cap.

Ningea cuminte… mama și nucul, urme de  păsări, boabe și pași, curtea și  norii, într-o   amețitoare, neisprăvită poveste.

bastonașe cu aromă de gutui

  Toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.

În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții, își răsfira, generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.
Ieșeau prin ferestre.
Ca niște degete strâmbe .
 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.

Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că, de rea ce este, doamna are o spărtură în cerul gurii.

Linioarele se învălmășeau printre lacrimi..//
Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.

Fără vreo vorbă, a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.

Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate , linioarele  s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.//

Talițu era pădurar.
Pentru  copaci...
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.