Aș vrea să scriu

 cine sunt, şi nu ştiu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudaţi. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit până acum un asemenea suflet printre adolescenţi. Dar nu-mi voi putea analiza personajele, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înţelege adâncurile sufletelor.

Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii …”

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop//

Nu știu ce discută doi sau mai mulți oameni de afaceri când se întâlnesc întâmplător. Poate că  nu au timp  pentru întâmplări, toate întâlnirile fiindu-le planificate. Poate că discută despre averile lor, cum le-au adunat, cum le păstrează. Sau , cine știe..

 Nu știu ce discută bărbații , în general, când se revăd după   ani, poate că se laudă, poate că se văicăresc, poate  zic doar- noroc/noroc, hai la o bere..//

Locuim în același oraș, am făcut naveta împreună, am lucrat în aceeași școală. Grea școală.. într-o  toamnă, drumurile ni s-au despărțit.//

 Ninge blând, am zărit-o din mers,  eu-  pe jos, ea-  în autobuzul, care tocmai pleca din stație. Ne-am recunoscut , cred, în același timp, o fracțiune de secundă. Atât,  o clipă. A fugit către șofer și el, înțelegător, a oprit..

Lacrimi, vorbe, amintiri.

Temerile de acum treizeci de ani sunt povești de spus nepoțeilor.

Povești adevărate, trăite intens.
Cu  bucurii, emoții, încercări. //

Ochi rotunzi de nucă proaspătă, rostogolindu-se fără încetare. Vorbe ușor sâsâite, printre care nu-ți era prea greu să recunoști înjurăturile băiețești. Mai ales de mamă.

Nume de fată- D, atitudine incertă . 

Nu purta niciodată fustă, nu-și vopsea buzele, nici obrajii , cum făceau toate colegele ei, unele chiar mai mici. Grijă specială pentru părul sârmos, blond-castaniu, în care intra  ascuțit foarfeca asistentei, suportată fără împotrivire. Asistenta  avea palmă grea.

În multe zile, lecțiile deveneau spectacol. Chicoteli, pocnete, răbufneli, înțepături, caiete răsturnate, foi rupte fără milă din manualele  zdrențuite. Tocmai  când credeai că le-ai adunat lângă tine toate gândurile rătăcite .  

Danei nu-i intra nimeni în voie. Câteva profesoare, care trecuseră pe la clasă, dăduseră bir cu fugiții, după cel mult o luna. Motive? Haine pătate de ulei, prăjituri scăpate’ din greșeala’ în păr, câte o lingură de pilaf turnată în buzunar, în gluga hanoracului. Sau direct în geantă, o piedica ‘întâmplatoare’ , la intrarea sau la ieșirea din clasă.

Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil să obții o catedră de limba română mai aproape de casă. În realitate,  existau destule, dar se păstrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activiștilor. Fără pile și relații, fiecare 1 septembrie era un adevărat coșmar. Cuvântul șomer  nu circula decât în limbajul de specialitate. Eram licențiate, unele chiar cu gradul I, fără catedră. Primeai ce ți se oferea. Nu prea aveai cum să refuzi.

Asa am ajuns defectolog într-o școală specială.  22 de km distanță de oraș-lux adevărat, pentru că  în anii anteriori, distanta era dublă. Salariu mai mare cu o treaptă, program de șase ore pe zi-patru  ore la clasă, două ore pentru a-ți însoți elevii la masă și a-i  pregăti pentru odihna de după-amiază. 

Când erai de serviciu, programul începea la 7 și se termina la 15.//

Dirigintă la clasa a VII-a: copii cu diverse afecțiuni motorii, tulburări de comportament, instabilitate emoțională, retard, agresivitate, vârste cuprinse între 15 și 19 ani.

Cine m-a avertizat că D este copilul cel mai rău n-a glumit.

Primele luni au fost un adevărat război, în care eu și ea ne încrucișam săbiile de câteva ori pe zi.
M-am întors la cursurile, notițele și însemnările de psihologie din studenție și la puținele cărți de specialitate,  găsite prin librării. Aproape nimic nu-mi ieșea cum ar fi trebuit.
Deseori, rămâneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos- declarații, însemnări de la miliție, maternitate, școli pe unde mai fuseseră înscriși, spitale ..
Mă interesa , în mod special, D. Nu înțelegeam de ce urăște atât de tare femeile. Din dosarul ei lipsea certificatul de naștere. Nu spun că m-am transformat în detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat că mama ei naturală , o alcoolică vârstnică , o abandonase într-un spital din județul Olt. Tatăl - necunoscut. Copilul fusese plimbat prin multe centre și școli.
1 martie- ziua ei de naștere- a devenit și pentru ea,dar  și pentru mine- o zi bună.
Erau în clasa ei și câțiva copii ajunși întâmplător acolo- asta este o altă poveste, despre învățătorii și profesorii care trimiteau cu ușurință un copil mai încet în gândire, într-o școală specială. Împreună cu ei și cu alte colege profesoare-asta am vorbit ieri mai ales, cu Lia, fosta mea colegă- am împodobit o sală de clasă cu flori, desene, baloane colorate, steluțe. Pe măsuțe- bomboane, prăjituri, păpușele confecționate de noi..
Tortul , pregătit acasă, l-am adus cu mare grijă pe tren.

Sărbătorita nu știa nimic. Lia  a reușit s-o convingă să intre . 
Copiii au început să cânte și să aplaude. Zburau baloanele colorate! Am luat-o de mâna care se lăsa greu prinsă și i-am spus să sufle în cele 15 lumânări.
Nu-mi amintesc decât obrajii ei uzi de lacrimi și degetele de copil tremurând, agățate de gâtul meu.
În anul următor, am obținut catedra mai aproape de oraș. D m-a vizitat la școală și acasă, mi-a cunoscut familia. Copiii mei o îndrăgeau ca pe rudă apropiată. Din când în când, mă întreabă- ce mai știi, mamă, de D?
Am păstrat legătura câțiva ani buni.
Într-o zi, m-a anunțat că se mărită. I-am cumpărat costumul cu care a mers la cununia civilă- fusta neagră, bluză argintie. .

S-a mutat în casa soțului ei, undeva, într-un sat de munte.
De când s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vești .

Știu că, atunci când mă gândesc la ea, cum s-a întâmplat ieri,  am o mare bucurie.
Ca pentru o plăntuță care a prins rădăcini, înflorind după mulți ani de secetă.
Profesional, pentru mine, D nu se compară cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei . Este ceva mai mult. Este un suflet găsit sub  un lacăt ruginit, a cărui cheie se rătăcise.

O fetiță bătăioasă îmblânzită doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet, de când a văzut lumina zilei.//

să te întreb ceva? mai bine spune tu   ce crezi că se poate spune...