Se afișează postările cu eticheta cum se scrie un poem?incertitudini. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cum se scrie un poem?incertitudini. Afișați toate postările

miercuri, 18 aprilie 2012

scopul vieților noastre

 este să fim fericiți.  Dalai- Lama

Prin nevăzutele-i  ferestre, cerul primenește  pământul  și iarba, adună  culori și tăceri în tresăriri stângace de verde!
  Se vântură norii, pomii își despletesc cerceii de frunze, plouă cuminte, dialog fără grai,  liliacul păstrează parfum între pleoape, un melc rătutit își duce căsuța  tocmai în drum,  păpădia cochetă și-a pierdut  umbrela  prin iarbă..
 Dacă tot ce ne înconjoară ar fi de-a pururi perfect, am mai căuta perfecținea?
Este plină lumea de paradoxuri- citeam aici
Cineva mi-a trimis un test- te încumeți?
p.s. spui dacă te-ai regăsit în răspunsuri? 

marți, 27 martie 2012

natura nu face

 niciodată nimic  fără motive. Aristotel.
La  sat,  când  cineva ( mai) în vârstă își ia rămas-bun  pentru totdeauna de la viață, plâng rudele, ce plâng- durerea rămâne  în suflet- apoi viața  revine în vechea ei matcă.
 Salcâmii  tresaltă  în albul lor  nebun , aninat  în ciorchini, luna își păstrează  locul  ei de regină a nopților  curate,  cocoșul  trâmbițează  deșteptarea după aceleași nemărturisite secrete. 
Curțile  înfloresc   și ele, după cum fiii și nepoții au învățat de la părinți.//
 La școala  cu un singur rând de clase, unde mi-am început meseria, dirigintă la clasa a VII-a,  cei mai mulți elevi erau fii de lăutari. Lipseau mult de la școală, pentru că își însoțeau  părinții pe la nunți, botezuri, cumetrii.
 Nu puteam avea prea mari așteptări de la ei, toți știau să scrie și  citească, unii  reușeau chiar să  adune  vorbele în rezumate. Mai greu era cu gramatica. 
 Când își plecau rușinați capetele , pentru că   nu găseau răspunsuri la întrebările mele, mi se încălzeau ochii de bunul-simț al acelor  copii  cu degete lungi, negricioase.  
După ore, mă însoțeau până în stația de autobuz, ferindu-mă de câinii slobozi.  Unii dintre ei îmi ofereau buchețele de cocărăi și de micșunele .//
Acolo, în școala măruntă, pitită printre dealuri,  am aflat că  profesorul  de istorie, care  plecase în oraș,  cu un an înainte de sosirea mea,  era un om de temut.
 Nu prea îți mergea bine, dacă  îl supărai. Se mânia foarte repede- directorul școlii își jurase că nu  va mai încerca să-i iasă vreodată în drum.
Târziu,  am descoperit  că locuim în blocuri vecine- când piciul  lui de trei ani, pe atunci, avea să-mi  devină elev, în clasa a VIII-a .
Primele  și ultimele vorbe le-am schimbat  după 90, când   fostul meu elev a plecat în Canada. 
Ceva mai târziu, fiica  i s-a stabilit   în Emirate. 
Îl căutau  mulți absolvenți de liceu, dornici să  se pregătească pentru   drept sau pentru poliție.
Era un profesor strălucit, o demonstrau rezultatele elevilor săi.
De câte ori veneam spre casă, îi zăream balconul plin de flori. Toate culorile se răsfățau grațios în soarele verii.//
Într-o zi, femeia care îl îngijea l-a descoperit nemișcat în fotoliu.  Cu o carte de istorie pe genunchi.//
 Astăzi, mi-au atras atenția niște  bufnituri  puternice de picamer- vreo patru tineri montau ferestre- termopan.
Unde vor fi dispărut florile? mi-a trecut prin gând.

Știu că nimănui nu-i place  tristețea. 
Nici mie nu-mi place.
Totuși,  nici chiar setea de veșnicie nu este veșnică.
 Și pentru că este primăvară, și pentru că optimismul este nota zilei,  vă ofer câteva dintre florile mele!
tu ce zici?

vineri, 23 martie 2012

cum alegi, ce alegi?

Nu este nimic mai demodat decât fidelitatea.
Fidelitatea este o virtute caracteristică celor care sunt pe cale de a fi trădați.
A fi fidel înseamnă a-l înlănțui pe celălalt.
Orice femeie ar dori să fie credincioasă . Dar nu este atât de ușor să găsești bărbatul care merită fidelitate. Marlene Dietrich
 n-am scris numele primilor trei gânditori, m-am gândit că n-ar conta prea mult, doar trăim într-o lume deschisă.
FIDELITÁTE s. f.  Statornicie în convingeri, în sentimente, în atitudine etc.; devotament, credință. – Din fr. fidélité, lat. fidelitas, -atis. 
tu ce spui?Între timp, am primit un dar - iată-l



joi, 22 martie 2012

cumpărați pământ,

pentru că nu se mai fabrică. Mark Twain
Se rupe  brusc din șosea, taie satul  de-a latul,  pe lângă case, grădini, bolți de vie,  pâlcuri  de  trandafiri retezați  grijuliu. Ocolește Crucea eroilor, trece  prin fața magazinului,   părăsește satul,  șerpuiește  pe la capetele loturilor semănate de cu toamnă, culege clete înguste, năpădite de ierburi umede, uitate din toamna trecută, se poticnește în dreptul vreunei băltoace, coboară și urcă. Se pierde dincolo de Podăreni.
Îi știu mersul  de pe  vremea când trăiau bunicii.
Drumul  de acasă până la Obște avea pentru mine ceva  nebănuit de drag, un fel de  poezie nescrisă,  fabulos și curiozitate, tentație și uimire, bucurie ascunsă în chemări tăinuite..
Loturile erau lungi, oboseau caii trăgând plugul, obosea talițu, așa-i spuneam bunicului-risipind  drămuit boabe de porumb  pentru fiecare cuib.//
Comisii, neliniști, lume grăbită, înrăită, buimacă după  mulți ani  de întovărășire, ceape, zile-muncă, lucrători în procente, pe pământul lor, moștenit de la moși necunoscuți,  luat cu japca.
 Unii au  trecut cu tăvălugul  greu peste răzoarele peticelor de pământ: cine ești tu? cine (mai)  sunt eu? toate s-au amestecat, omul și-a pierdut identitatea.
Prin anii 90, buimacă, lumea  s-a înghesuit  să-și reprimească  pământul.
Lucrurile n-au mai ieșit la fel,cine s-a înfipt a intrat în vatra satului, alți vecini, alte răzoare, mereu înghesuite, oamenii mai bătrâni cu două decenii, mai neîncrezători. Hârtii, comisii, zarvă, aparent,  pământul și-a pierdut valoarea,  ce este aceea valoare, profitorii  de ocazie au apărut din te miri ce colțuri, ce fac eu, ce faci tu, cine și cu ce se mai lucrează pământul, lasă-l acolo, lasă-l încolo..și anii fug, rămân grijile.//
Într-o bună zi,  m-am decis, prea sunt încâlcite lucrurile, fiecare înțelege cum vrea, există instanță, nu? și acolo tot oameni sunt, mereu alții, bani, mulți bani, la ce bun?
 Câteva ierni, o sală mică neaerisită, oamenii au necazuri, dau cât li se cere, fiecare crede  că  dreptatea  este cum o știe el, nu există doar alb și negru. Prea mult gri!//
Am timp destul, număr16 avocați, mai ales doamne, rochii mulate, uite una- verde- brici, toc foarte înalt, foarte subțire, aur pe degete, aur la gât, aur pe brațe.
 Fețe obosite, basmale trase pe frunte, degete îngroșate de muncă,   sucind căciuli ponosite.
Ce mai contează gramatica, contează  cât de repede se vorbește, care pe care..  
Ulterior după cumpărare, mi-ar place să  cadă la învoială, din cauză  că  devine datorită, o biată magazie  construită la o palmă  de gard, în hârtii a devenit  magazine.
Îi vezi pe cei doi bătrânei, vecini de-o viață? S-ar sfâșia, dacă n-ar fi jandarmul :ete al dracului Zavaidoc, nu te uiți la el..doamna președintă îi amenință cu evacuarea, dar și cu amenda, ce ființă bună, răbdătoare- de când tot vin pe aici este a patra, cuminte doamnă, deșteaptă bre! Te uiți  nici nu se dă cu foiță pe obraz, halal de mama ei, uită-te și dumneata la avocate, crapă fusta, zdrăngăne cerceii ăia mari.
Jandarmul cască lung, se mai plimbă, orele trec, un teanc mare de dosare, grefiera nu mai prididește, cald, alte fețe, divorțul este un fleac, cei doi păstrează un metru între ei, doamna va deveni domnișoara,  ce bine că nu sunt copii.
Un martor vrea  să intervină, nu știe domnu avocat în costum  elegant cum stau lucrurile- doamna președintă, eu îi știu pe Rusănești  de când  m-am născut- ascultați-mă pe mine, în 38 au cumpărat un hectar și 10, văru meu nu mai este, să știți că eu, când n-am noaptea somn, mă scol și citesc dosaru,  îl știu tot.
Veniți mai aproape, omul crede că trebuie să vină către dumneai, domnu, vă rog, ar trebui o concluzie, adică
Știți unde este hectaru ăsta? vă spui eu, la Hrubă, doamna se miră, lumea ascultă..
Domnișoara avocat, posesoare de  ultimul audi,  are alt dosar- noi, adică dumneaei și bătrânul cu ochelari și pălăria ținută cu două degete,  vrem să tragem un semnal de alarmă, plătim pază, adică dumnealui a plătit și a plecat liniștit la copii, în America. Când a venit, n-a mai găsit nimic, casa fusese jefuită. De ce plătim taxe,întreabă domnul cu ochelari, doamna ascultă . 
Chiar, de ce plătim taxe, mă întreabă cineva.
Îi vine rândul- mă scuzați, doamna președintă,  eu n-am putut să intervin, pentru că   sfera era prea , cum să vă spui, prea grea..
 Doamna se miră, intervine domnișoara  avocat- vrea să spună că atmosfera era încărcată, ar fi ieșit cu bătaie..//
În sfârșit,iată și dosarul meu, actele sunt în regulă, au trecut patru ani, doamna mă ascultă, verifică, mai face niște calcule,  respir ca după cel mai dificil examen al vieții, copiii mei nu se vor confrunta niciodată cu  situații incerte, lucrurile sunt, în sfârșit, limpezi, suprafețele din hârtii vor purta numele meu. 
Tata și mama rămân doar în suflet.//
Când am venit aici, prima oară, cădeau frunzele.
Astăzi, printre ramuri osoase de castani, soarele râde ironic. 
 Lumea, cu ale ei..//
Te-am plictisit rău? 

vineri, 16 martie 2012

în caz de

  naufragiu, optimiștii se îneacă ultimii. Valeriu Butulescu//
Nu-i așa că te-ai săturat să auzi peste tot că ai interdicții?
Să ți se spună că la fiecare pas te așteaptă o capcană?
Cineva mi-a trimis un răvaș special!//
Dr. Paulo Ubiratan , director medical al Spitalului Porto Alegre, Brazilia, într-un interviu acordat televiziunii locale, a fost întrebat despre unele sfaturi pe care le-a dat totdeauna ...

Întrebare: exercițiile cardiovasculare prelungesc viața?
Răspuns: Inima a fost făcută pentru a bate de un număr de ori ... Nu-ți irosi bătăile cu exerciții.
 Totul, în cele din urmă, se uzează. Accelerarea inimii nu vă va face sa trăiți mai mult. E ca și cum ai spune că se poate mări durata vieții unei mașini, dacă o faceți sa meargă mai repede.
 Vrei sa trăiești mai mult? Trage un pui de somn!

Î: Ar trebui să opresc consumul de carne roșie, să mănânc mai multe fructe și legume?
R: Trebuie să înțelegi logica eficienței ... Cu ce se hrănește vaca? Cu porumb, iarbă, fân. Ce sunt astea? Plante. Deci, o friptura nu este nimic altceva decât un mecanism eficient de a introduce legume în corpul nostru.
Vrei să mănânci niște boabe - mănâncă pui!

Î: Ar trebui să reduc consumul de alcool?
R: Categoric, nu! Vinul se face pe bază de fructe. Brandy este distilat din vin, ceea ce înseamnă că acesta trage apa din fructe, astfel încât să profiți din plin din ea. Berea se face, de asemenea, din cereale. Le puteți consuma!

Î: Care sunt avantajele unui program regulat de exerciții fizice?
R: Filosofia mea este: dacă nu aveți nicio durere ... sunteți bine!

Î: Fripturile sunt dăunătoare?
A: Nu m-ai ascultat! ... Astăzi alimentele sunt prăjite în ulei vegetal. Acestea rămân impregnate cu ulei vegetal.
 Cum ar putea uleiul de plante sa fie dăunător?

I: Flexiunile ajuta la reducerea grăsimii?
R: Nu! Exersarea unui mușchi doar îl face să crească în dimensiune.

Î: Ciocolata face rău?
R: Ești nebun? E cacao! O altă legumă! 
Este bună pentru a fi fericit!
Și tine minte: viața nu ar trebui să fie o călătorie până la mormânt, cu intenția de a ajunge sănătos acolo, cu un corp atractiv și un organism bine conservat. 
Mai bine apucă celălalt drum: bere într-o mână, chips de cartofi în cealaltă, un organism complet uzat, pe deplin folosit, strigând că ...  A MERITAT SA FACI CĂLĂTORIA!
Dacă a umbla înseamnă a fi sănătos, poștașul ar fi nemuritor!
Balena înoată toată ziua, mănâncă doar pește, bea apă și totuși e TARE GRASA!

REMEMBER:
Un iepure aleargă toată viața și trăiește 15 ani;
 broasca țestoasă nu aleargă NICIODATĂ și trăiește 450 de ani.
Ar mai fi ceva- ai răbdare și ascultă! este  darul unui   anonim. 
Ce alegi?



sâmbătă, 10 martie 2012

iau seama


 Dincolo de oraș,  primăvara poartă, încă, ghete.  Ponosite de atâta umblet..




În jur plutește  o liniște calmă, în parte frig, dar și sclipiri  portocalii cu dinți vicleni.
 Trezit mahmur, soarele  se ridică poticnindu-se. Raze piezișe se strecoară grăbite printre mașini, căruțe, trecători.

Joc de șah, în mii de combinații imperfecte, freamăt mângâietor  printre ramuri sărace, un adânc petic albastru.
Ici-acolo câte o față luminoasă  privind peste gard.
Succesiune mereu  diferită, viața văzută  din afară către înăuntru.
Involuntar, prind imagini , ca și cum le văd pentru prima oară. Realitatea își aparține, eu îi  răpesc , în fugă, o clipă de nemurire.

cum e primăvara ta?

vineri, 9 martie 2012

ai un pic de timp?


 Care să fie, la urma urmei, lumea ta, doar a ta, în care să te regăsești, fără să te cauți?
 Cea aievea în mijlocul căreia, clipă de clipă, toți   sunt(em) preocupați  de un mâine mai cald, de  copii, soți, sănătate, averi, cărți, egoism,conturi,  tribune,  ziare, medici, școli,  bani,  hrană, chitanțe, gelozii, haine, case, mașini, îmbulzeală,  amenzi,  politică,  căderi, rate de schimb, grădinițe,  aliați, investiții, știri de tot felul,  salarii, facturi, mesaje, progres, căsătorii,  telefoane,  risipiri, pensii, pariuri, profit, subalterni, divorțuri, șefi, aranjamente,  frig  sau căldură, burse,  drumuri, botezuri,  cursul euro, dușmani , împărțiri, laude,  plecări..
Sau lumea  proprie, imaginară,  cu zboruri dincolo de nori,  cu iubiri interzise și totuși posibile,  cu personaje perfecte, înaripate, alergând între culori, sunete, simboluri,  fraze nerostite, mai frumoase decât toate personajele întâlnite într-o viață de om?
 O lume  în care orice este posibil, fără granițe, norme și legi?
 Mi-ar prinde bine părerea ta. Ce zici?
p.s. am și uitat de mucenici cu scorțișoară și nuci..
spune vorba  că astăzi  bărbații ar trebui să bea vin, cât să încapă în  40 de pahare. Mă întreb unde ar ajunge ei  după.

luni, 5 martie 2012

alb răbdător

La capătul unei călătorii cu trenul- nu contează  durata,  de ce ar conta lungimea drumului parcurs- senzația este aceeași- lași, fără voie, în zăngănitul roților, bucăți dintr-un    amestec confuz de  vise agitate și de moleșeală călduță, un agitat du-te-vino, în timp , în spațiu, în interior, în afară.
 Beție de stări lipite, suprapuse,  haotice.
Popas neînregistrat nicăieri  între trup și suflet. 
//
Am furat  ceva din mlădierea trestiei, ne aplecăm sub povara  apăsării, dar nu ne rupem.
Nu deocamdată.

Cu vremea, acceptăm faptul că există lucruri pe care nu le ( mai) poți schimba, oricât de mult ți-ai dori.
Așa că ar fi ( mai) bine sa nu fie spuse niciodată cu voce tare. Dacă se poate.
Aștepți  momentul   când  ceva sau cineva  să-ți redea  zâmbetul pierdut.
Ce rămâne de făcut?
Să crezi că există ( și )minuni. 
Când trecutul s-ar putea contopi cu prezentul. 
Sau  chiar  cu viitorul.
Să ajungi  în miezul lucrurilor, după ce ai descifrat motivul  a tot și a toate.
În raport cu tine, cu alții, cu împlinirea.
Știu că te presează timpul; rupe din el o fărâmă și ascultă melodia asta.
 Mesajul!
Te rog!

miercuri, 29 februarie 2012

Școala altfel!

Dacă ar fi să fiu  în locul nepotului meu-școlarul- aș vrea ca profesorilor mei să le placă să fie profesori. Să  le fie drag să mă învețe,  să mă strige pe nume, nu  așa cum scrie în catalog, să mă privească în ochi, atunci când, nedumerit, întreb ceva,  să fie politicoși tot timpul, nu doar când asistă directorul sau inspectorul,  să mă corecteze, ca și cum  n-aș fi un  fraier,  să fie fermi, dar nu răzbunători,   să mă încurajeze, lăsându-mă să cred în mine, în gândurile mele, în speranțele mele.
 Și să nu-mi taie aripile!//
 Eu –buni- am avut parte de asemenea profesori. Și când eu însămi  am primit în mână catalogul și  am ocupat scaunul de la catedră- rareori  m-am folosit de el- știam ce așteaptă zecile de perechi de ochi ațintiți asupra mea.
Prinsesem câte ceva de la  multele ore de practică pedagogică- un profesor nu este cel care umple tabla cu mâna dreaptă și abia prididește să șteargă cu mâna  stângă, fără să-i pese dacă  în spatele lui un ochi plânge,  că nu înțelege nimic, altul râde că nu-i pasă,  o mână copiază ca un robot, știind că doar profesorul meditator îi va lămuri neînțelesurile. Multe ar fi de spus..//
 Schimbarea este în firea omului și  a  vremurilor, de când se știu  toate pe pământ.
Marele Iorga spunea - îmi place vorba lui și cred în esența ei Schimbați școala, veți schimba sufletele!
 Îmi place să văd partea plină a paharului!
 Este ceva tonic, răcoritor și bun, și plin de speranță!
Ajunge cu atâția gică-contra!
Uite că se propune  ceva -Școala altfel.
Nu mult- o săptămână/ 2-8 aprilie, înainte de vacanța de Paște. Intrările la muzee și la grădinile zoologice sunt deschise pentru toți copiii!
Cu mâna pe inimă, orice profesor poate să recunoască- dacă este cinstit cu el- că,  înainte de vacanțe,  copiii nu prea mai au chef de ascultat prelegeri, de rezolvat exerciții și probleme, iar  adulților le este dor de odihnă..
O săptămână fără catalog, fără note,  fără programă, fără uniformă—că și așa se ține mai mult în ghiozdan-prezență obligatorie.
Ieri, o tânără și entuziastă moderatoare de la GiGa TV- doamna Lavinia Ștefan- fiică de profesori de limba română a deschis  cutiuța cu întrebări. Emisiunea se numește- 
Românii au Prezent
 Conceptul Școala altfel provoacă deopotrivă mulți factori- elevi, profesori, părinți, comunitate, ong-uri. Poți citi aici.
Ce aș face eu? Doamne , câte aș face!
M-aș duce cu toți copiii la teatru, aș alerga cu ei în drumeții, am culege flori, am învăța să ascultăm cum crește firul ierbii, cum freamătă  frunza, cum se mișcă norii, am reînvăța  să vorbim cu sufletele, aș înfrăți școli din oraș cu școli  de pe coclauri, i-aș duce pe copii la aziluri, am curăța pădurea și parcurile, laolaltă cu adulții, am planta pomișori, ne-am descoperi alături-  copii și oameni mari.
De Paște, am schimba rețete noi de mâncăruri și de prăjituri, fetele ar învăța ceea ce nu au vreme mamele să le învețe-  cum se asortează culorile, cum  se tricotează,  cum se dansează vals, cum se așază masa de sărbători.
Totul - organizat, pe grupe de copii, indiferent de vârstă.
 Este puțin vor spune unii. 
Nu-i contrazic. Orice lucru are un început. 
Dacă este bine și interesant, ajustările vin de la sine!
 Cred într-o  frumoasă schimbare!
 Tu ce zici?

joi, 2 februarie 2012

Aș vrea să scriu

 cine sunt, şi nu ştiu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudaţi. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit până acum un asemenea suflet printre adolescenţi. Dar nu-mi voi putea analiza personajele, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înţelege adâncurile sufletelor.
Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii …”

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop//


Nu știu ce discută doi sau mai mulți oameni de afaceri când se întâlnesc întâmplător. Poate că  nu au timp  pentru întâmplări, toate întâlnirile fiindu-le planificate. Poate că discută despre averile lor, cum le-au adunat, cum le păstrează. Sau , cine știe..
 Nu știu ce discută bărbații , în general, când se revăd după   ani, poate că se laudă, poate că se văicăresc, poate  zic doar- noroc/noroc, hai la o bere..//
Locuim în același oraș, am făcut naveta împreună, am lucrat în aceeași școală. Grea școală.. într-o  toamnă, drumurile ni s-au despărțit.//
 Ninge blând, am zărit-o din mers,  eu-  pe jos, ea-  în autobuzul, care tocmai pleca din stație. Ne-am recunoscut , cred, în același timp, o fracțiune de secundă. Atât,  o clipă. A fugit către șofer și el, înțelegător, a oprit..
Lacrimi, vorbe, amintiri.
Temerile de acum treizeci de ani sunt povești de spus nepoțeilor.
Povești adevărate, trăite intens.
Cu  bucurii, emoții, încercări. //
Ochi rotunzi de nucă proaspătă, rostogolindu-se fără încetare. Vorbe ușor sâsâite, printre care nu-ți era prea greu să recunoști înjurăturile băiețești. Mai ales de mamă.
Nume de fată- D, atitudine incertă . 
Nu purta niciodată fustă, nu-și vopsea buzele, nici obrajii , cum făceau toate colegele ei, unele chiar mai mici. Grijă specială pentru părul sârmos, blond-castaniu, în care intra  ascuțit foarfeca asistentei, suportată fără împotrivire. Asistenta  avea palmă grea.
În multe zile, lecțiile deveneau spectacol. Chicoteli, pocnete, răbufneli, înțepături, caiete răsturnate, foi rupte fără milă din manualele  zdrențuite. Tocmai  când credeai că le-ai adunat lângă tine toate gândurile rătăcite .  
Danei nu-i intra nimeni în voie. Câteva profesoare, care trecuseră pe la clasă, dăduseră bir cu fugiții, după cel mult o luna. Motive? Haine pătate de ulei, prăjituri scăpate’ din greșeala’ în păr, câte o lingură de pilaf turnată în buzunar, în gluga hanoracului. Sau direct în geantă, o piedica ‘întâmplatoare’ , la intrarea sau la ieșirea din clasă.

Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil să obții o catedră de limba română mai aproape de casă. În realitate,  existau destule, dar se păstrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activiștilor. Fără pile și relații, fiecare 1 septembrie era un adevărat coșmar. Cuvântul șomer  nu circula decât în limbajul de specialitate. Eram licențiate, unele chiar cu gradul I, fără catedră. Primeai ce ți se oferea. Nu prea aveai cum să refuzi.
Asa am ajuns defectolog într-o școală specială.  22 de km distanță de oraș-lux adevărat, pentru că  în anii anteriori, distanta era dublă. Salariu mai mare cu o treaptă, program de șase ore pe zi-patru  ore la clasă, două ore pentru a-ți însoți elevii la masă și a-i  pregăti pentru odihna de după-amiază. 
Când erai de serviciu, programul începea la 7 și se termina la 15.//
Dirigintă la clasa a VII-a: copii cu diverse afecțiuni motorii, tulburări de comportament, instabilitate emoțională, retard, agresivitate, vârste cuprinse între 15 și 19 ani.
Cine m-a avertizat că D este copilul cel mai rău n-a glumit.
Primele luni au fost un adevărat război, în care eu și ea ne încrucișam săbiile de câteva ori pe zi.
M-am întors la cursurile, notițele și însemnările de psihologie din studenție și la puținele cărți de specialitate,  găsite prin librării. Aproape nimic nu-mi ieșea cum ar fi trebuit.
Deseori, rămâneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos- declarații, însemnări de la miliție, maternitate, școli pe unde mai fuseseră înscriși, spitale ..
Mă interesa , în mod special, D. Nu înțelegeam de ce urăște atât de tare femeile. Din dosarul ei lipsea certificatul de naștere. Nu spun că m-am transformat în detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat că mama ei naturală , o alcoolică vârstnică , o abandonase într-un spital din județul Olt. Tatăl - necunoscut. Copilul fusese plimbat prin multe centre și școli.
1 martie- ziua ei de naștere- a devenit și pentru ea,dar  și pentru mine- o zi bună.
Erau în clasa ei și câțiva copii ajunși întâmplător acolo- asta este o altă poveste, despre învățătorii și profesorii care trimiteau cu ușurință un copil mai încet în gândire, într-o școală specială. Împreună cu ei și cu alte colege profesoare-asta am vorbit ieri mai ales, cu Lia, fosta mea colegă- am împodobit o sală de clasă cu flori, desene, baloane colorate, steluțe. Pe măsuțe- bomboane, prăjituri, păpușele confecționate de noi..
Tortul , pregătit acasă, l-am adus cu mare grijă pe tren.
Sărbătorita nu știa nimic. Lia  a reușit s-o convingă să intre . 
Copiii au început să cânte și să aplaude. Zburau baloanele colorate! Am luat-o de mâna care se lăsa greu prinsă și i-am spus să sufle în cele 15 lumânări.
Nu-mi amintesc decât obrajii ei uzi de lacrimi și degetele de copil tremurând, agățate de gâtul meu.
În anul următor, am obținut catedra mai aproape de oraș. D m-a vizitat la școală și acasă, mi-a cunoscut familia. Copiii mei o îndrăgeau ca pe rudă apropiată. Din când în când, mă întreabă- ce mai știi, mamă, de D?
Am păstrat legătura câțiva ani buni.
Într-o zi, m-a anunțat că se mărită. I-am cumpărat costumul cu care a mers la cununia civilă- fusta neagră, bluză argintie. .
S-a mutat în casa soțului ei, undeva, într-un sat de munte.
De când s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vești .
Știu că, atunci când mă gândesc la ea, cum s-a întâmplat ieri,  am o mare bucurie.
Ca pentru o plăntuță care a prins rădăcini, înflorind după mulți ani de secetă.
Profesional, pentru mine, D nu se compară cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei . Este ceva mai mult. Este un suflet găsit sub  un lacăt ruginit, a cărui cheie se rătăcise.
O fetiță bătăioasă îmblânzită doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet, de când a văzut lumina zilei.//
să te întreb ceva? mai bine spune tu   ce crezi că se poate spune...

duminică, 29 ianuarie 2012

cu manieră

Vorbeam ieri cu domnul Dunca despre   invenții. 
Da, în plină iarnă, când  cine are obraz subțire dă la zăpadă,  noi ne gândim la invenții. 
Eu îl citam pe Arghezi.
Dumnealui  îi laudă pe bloggheri. (
daurelJan 28, 2012 09:00 AMAm aflat si povestea oarecum simetrica: unii rezolva orice situatie folosind o singura unealta: barosul; acestia vad peste tot piroane si cuie.PS. ar fi de cercetat de unde li/ni se trage unora ca romanii sunt inventivi...; ..doar bloggerii sunt inventivi!)
Asta este- din diversitate se naște unitatea, n-a zis cineva așa?
Și ca să nu uit, rezolv două treburi deodată- tot inventivitate se cheamă, adică îi mă încadrez în tema lui Tibi- repostări.
Cum spuneam, vorbind așa, mi-a venit în minte o scenă petrecută într-o vară.. 
Era in iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreună cu alte 36 de persoane.
Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă  bleu apretată, mânecă scurtă , ochelari de firmă, asortați  cochet. 
Conduc bine. Atent,  fără crispare.  Muzică lentă, vals, că doar suntem în patria lui. Mașina  calcă  grijuliu panglica neagră, netedă ca-n palmă,străjuită în ambele părți  de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc,  verde, ordonat, se așterne conturat parcă  de o mână severă. Kilometri întregi de  păduri unduioase, separate geometric , din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte.
Dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, viță-de - vie, prinsă pe sarmă, parcele multicolore de flori.
Un râusor mângâie tăcut așezările ordonate ca niște soldați- case albe,  cu acoperișuri gri, semete. Cochete, in simplitatea lor calculată. 
Începe să plouă mărunt. Stropi grei  plescăie, lovind geamul . Din ce în ce mai des, mai rapid.  Fulgere iuți sfâșie cerul înnegrit într-o clipă. Pădurea și-a pierdut chemarea. Întunecată,  amenință cu brațe nevăzute..Brusc, autocarul se oprește. În dreapta,  pădure. În stanga -la fel. Cuvîntul pana se transmite ca într-un telefon  fără  fir până la ultimul excursionist. 
Mă uit la ceas.15, 49. 
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o lădiță cu scule și coboară. Li se alătură și  conducătorul grupului. Ploia se întețește. Linii galbene și  roșii spintecă,  amenințătoare,  cerul.  Dinspre capota mașinii, se aud lovituri grele.  Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discutiile. Teorii. Scenarii.  Doamnele se revoltă.
Stau cuminte pe locul meu dinspre fereastră. Pur și simplu, ascult. Nu am nicio spaimă. Mă și mir. Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o ora înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi. 
Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun ca ar fi buba.  Motorul tace. Noi așteptam. 
Se așterne , ca o baltă , linistea. 
Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, în mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva ii cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țară, la agenție.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând  biciuirile necruțătoare ale ploii, B merge la primul telefon de pe autostradă și solicită ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
La nici un sfert de oră,  își face apariția un echipaj de poliție , care constată ca există o problema tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța.
Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă. 
Din ce în ce mai tare.
Peste pădure, se așterne o pâclă deasă. Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.
O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri. Salopete impecabile. Unul poartă  pe umăr o gentuță. Ca de medic. Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. 
Calm. 
Treabă nemțească.
S-a oprit ploaia.
Pornim. 
Ne asteapta Parisul.


miercuri, 4 ianuarie 2012

lucrurile abstracte

sunt dificil de înțeles. 
Vezi, auzi,   înveți  atâtea, apoi,  când le dai de rost și vrei să le transmiți altora, în vreme ce tu poți trăi ceea ce spui, citești în ochii ascultătorului că plutește undeva, departe de clipă. 
Sau , uite  ceva  te neliniștește, te îngrijorează. 
Sau îți stârnește niște trăiri speciale!
Dacă ar fi să încredințezi   emoția colii de hârtie sau acestui spațiu liber din fața tastelor, starea,  fiindu-ți  proprie doar ție, apare modificată.  
Ce scrii este altceva.

Între cele două limite- tu, cu sufletul tău,  și ascultătorul  -lucrurile se transformă, cuvintele își risipesc, cumva, sclipirea.

Cum poți comunica emoția,  având convingerea identificării profunde  a stării tale cu  simțirea celuilalt? //


 Ieri, am  revăzut din mers un colț drag  de lume . //
Prin martie, îl știam vesel-  pălăria pe-o ureche- în  chite  de brebenei și  toporași! 
Înflorit, în plină vară, în livezi de meri și pruni, odihnindu-și crengile în soarele amiezii.  

  Cu  greu am suportat căldura din microbuzul care ne ducea dimineața și ne aducea seara acasă. Controlam lucrările candidaților la admiterea în Liceul Pedagogic.
  Altădată, l-am văzut  albit  de sita ninsorii, case risipite pe culmi,  încotoșmănate în  cușme înalte!
 Ieri, ar fi trebuit să fie iarnă.
Calendaristic, nimic nu s-a schimbat.
Vremea își toarce  măsura , cum vrea ea.
Recunoști zona?

vineri, 16 decembrie 2011

numai pe gândurile noastre

 suntem pe deplin stăpâni. R. Descartes.

Iarna se minte frumos, în nuanțe străvezii de toamnă fugară.
Este  vremea serilor albastre, cu  povești în zbor de îngeri, fâlfâiri cuminți de doruri nemărturisite încă. 
Gândurile nu pot fi mințite, aleargă nestingherite. 
Întrec,  în stoluri,  depărtările, topesc incertitudini, adună bucurii.
În lumea noastră intimă, basmele  se țes, fără început, fără sfârșit. 
Ca și bucuriile! 
Vin sărbătorile! 
Te-ai pregătit?
 

vineri, 11 noiembrie 2011

de trei ori 11

Îți dai seama ce zi ?

M-am tot gândit ce să scriu astăzi, ceva, care să rimeze cu prezicerile  astrologilor/specialiștilor de prin televiziuni ,  am răscolit prin gânduri și întâmplări..nimic. 

 Dis-de - dimineață, cineva-   nu știu din ce motive mi-a luat la forfecat toate postările, să fie doar interes pentru cum și ce scriu, să fie altceva-  a citit următoarea poveste. 

Așa că, iat-o, nu este de groază, dar nici altfel...

niste negri, deloc mititei

O intamplare avand ca protagonista o persoana din media damboviteana , aflata pentru cateva zile in capitala unei tari vecine , m-a trimis cu gandul la niste experiente personale.//
Seara superba de mai , 1969; eu si o prietena , amandoua studente in alt oras , in trecere prin Bucuresti, mergem agale pe Splaiul Independentei.  Motivul plimbarii noastre pe acolo nu mi-l mai amintesc.
Din directia opusa , apar doi tineri negri.
Prea inalti, prea negri , inspaimantatori , dupa parerea nostra.
Vedeam negri, pentru prima oara , in carne si oase , destul de aproape..Nu stiu sigur daca  oamenii au schitat vreun gest, daca au rostit vreo vorba,  atat stiu ca , amandoua , ca la comanda, am facut stanga-mprejur si am luat-o, disperate , la goana.
Ne-am oprit la prima statie si am urcat, in viteza , fara bilet , bineinteles , in troleul care tocmai pornea.//


Au trecut anii..
Eu si o colega , culmea! am vazut-o in oras , saptamana trecuta , cu familia, am mai povestit, pentru a cata oara ?..patania..eram tot in Bucuresti , la examenul pentru  gradul I.
Locuiam intr-un vechi hotel de pe bulevard .
Caldura mare , emotii , oboseala. 
Mult dupa miezul noptii , ne indreptam spre baia, aflată  tocmai in capatul coridorului. Liniste . Lumina chioara. Pe jos, pasla albastra. Mergem incet , sa nu deranjam. 
Dupa  primul colt, o masuta si cateva fotolii.
Le vazusem de cateva ori. Acum, doua fotolii erau ocupate. Lumina unui bec cadea chiar pe niste picioare lungi, atat de lungi , ca eu , cel putin , am tresarit.
Erau doi barbati.  Negri. Fumau.
Nu stiu ce i-a provocat-uimirea de pe fetele noaste , hainele cam sumare..momentul urmator a fost decisiv. S-au ridicat , parca nu se mai terminau si au luat-o in directia noastra. Fara sa scoatem o vorba , ne-am intors, trecand in cea mai mare viteza pe langa usa camerei noastre, incuiata, desigur, uitand,  si ora,  si locul,  si situatia in care ne aflam. 
Geta mi-a soptit , din mers, ca la etajul urmator, camera cutare, locuieste un coleg de-al ei , adus acolo de aceleasi probleme ca si noi.
Am batut cu pumnii in usa bietului om, pana l-am trezit. 
Urmaritorii nostri abandonasera cursa, dar nu ne-am intors in camera , decat spre dimineata, obligandu-ne gazda sa repete cu noi ce se mai putea repeta pentru examenul de a doua zi.
Socialism.//
...si iarasi au trecut anii. 
Am ramas cu o teama de negri , fara sa fi avut vreodata o confruntare adevarata.
Paris . 2006. Vara. Excursia la care am tanjit din clasa a X-a. Grup mare. Conducatorul trebuie sa se faca luntre si punte sa-i multumeasca pe toti , de fapt , pe toate.Tocmai de aceea , deplasarile se făceau greoi.
Voiam  sa vad absolut tot ce- mi pusesem  in gand.
Cum am venit singura, celelalte fiind cate doua-trei cunostinte, accept, de voie, de nevoie, sa impart camera, confortabila, n-am ce zice , cu o doctorita, basarabeanca , stabilita in Bucuresti, recent divortata , insotita de nasi, care o tratau  ca pe un bebelus. 
Nasa -  pentru a sasea oara in orasul de pe Sena. 
Proaspetei independente i se aduce totul la tava- ceai cu lamaie , cafea la pahar, cornulete, icre, fructe.
In prima mea noapte pariziana , am dormit foarte putin sau mai deloc. Cei trei s-au intors pe la doua dimineata, au tot susotit, au fosnit , ca n-am pus geana pe geana.
Pentru linistea mea , dar si ca sa am un avantaj- sa economisesc timp si sa vad mai multe obiective- m-am alaturat lor, chiar a doua zi dimineata, abandonand grupul, in fata Luvrului. Respectasem insa toate recomandarile conducatorului , adica- fara acte, fara bani, ca se fura. Aveam atat cat sa-mi cumpar abonament pentru muzee ,  plus o hartie de 5 euro si ceva maruntis, un bidon de apa plata si un mar.
Lume multa , foarte multa. 
Experienta unica. Fiecare este interesat de altceva. In sala cu Mona Lisa , intarzii. Privesc tabloul din toate unghiurile, pentru ca nu pot descoperi surasul feminin al Giocondei.
Este , imi zic, poate, singura data cand il vad, asa ca merita oricat timp. Uitasem ca nu sunt singura. Aveam sa-mi dau seama peste vreo ora, ca , de fapt, chiar sunt singura.
Atunci am realizat cat de neatenta am fost: nu stiam numarul doctoritei-bebelus , pe al nasilor nici atat, nu aveam niciun act care sa dovedeasca cum ca sunt cine sunt, in geanta , toata avutia mea erau 5 eur si vreo doi-trei , maruntis. 
Intamplator, scrisesem undeva  numarul de mobil al sefului grupului, dar mi-am impus categoric sa nu-l sun. Adica sa ma fac de rusine? Ca m-am pierdut ca mielul de turma? Nu! In niciun caz, mai bine..., dar lasa, vad eu ce fac.
Am stat in Luvru vreo sase ore. As mai fi rămas , dar, din cand in cand , ma incerca cate o vaga senzatie de teama.
Am iesit afara. Era o vreme superba. 
Parisul mi se arata in toata spendoarea. Mi-am zis atunci ca trebuie sa traiesc bucuria plimbarii pe malul Senei, asa cum mi-o inchipuisem , cand profesoara mea de franceza, care avea o dictie perfecta , ne-a vorbit prima oara despre buchinisti.
Am mancat cu pofta marul , mi-am potolit setea , mi-am cumparat cu maruntisul "Poemes saturniens" si am pornit , hai-hui, spre hotel. Am vrut sa fac o poza unui buchinist cu barba roscata, s-a suparat, crezand , probabil, ca sunt de la fisc, si, tot asa, neluand in seama ca timpul fuge, am ajus aproape de jardin des plantes.
Un asfintit verzui invaluia bland acoperisurile , strazile , pe care le lasam in urma, copacii, multimea de bateaux- mouches.
Stiam ca hotelul era pe aproape- zarisem silueta bibliotecii Mitterand, apoi , nu stiu cum , am ajuns in apropierea garii Lyon, iar hotelul parea de negasit. Ma plimbam intr-un cerc, revazand Sena , cladirile, strazile. Am intalnit un grup de doamne vesele , le-am cerut sa-mi spuna daca sunt pe drumul cel bun spre hotelul Austerlitz , mi-au raspuns amabil ca nu stiu , seara se lasa si ma cuprindea teama. Sa ma adresez unui politist? Fara acte? Nu, nu se poate, sa-i spun ca sunt romanca?
Ma si vedeam la stirile de la ora 5. Intru in primul hotel si spun  la receptie  numele celui pe care il cautam. Mi se raspunde  ca in acel arondisment sunt vreo 6 cu acest nume.
Nu stiam strada, adica nu stiam cam nimic. Ma simt din ce in ce mai nefericita. 
Intr-o asemenea stare, ma duc la prima statie de taxi si ma apropii , nu prea convinsa ca asta vreau , de primul taxi. Se deschide fereastra si apare o fata neagra, neagra de tot.
Nu mai am nicio scapare. 
Spun numele hotelui , apoi adaug ca sunt excursionista, ca m-am ratacit de grup. Omul , destul de tanar, scoate o harta, se uita pe ea si ma invita in masina. Aveam inima cat un purice. Timp de 3trei/patru minute, cat a durat cursa, mi-au trecut prin minte tot felul de scene de groaza,  cu strazi intortocheate, politie , cate si mai cate.
Masina opreste in fata hotelului , pe care il recunosc, tanarul imi da chitanta si restul cu precizie matematica,1 euro si 70 de centi, imi deschide respectuos portiera si porneste , numai dupa ce se asigura ca totul este in regula cu pasagera lui , careia tocmai ii servise un leac de frică.//
să-mi scuzi, te rog,  scrisul, am  scris povestea, pe vremea când eram corigentă în materie de  calculator.  
p.s.  ce zici?

sâmbătă, 29 octombrie 2011

fără binoclu



 Dincolo de fereastră,  holteiul octombrie se alintă rebel, în ștrengăria-i copilărească.
Cu degete lungi de pianist îndrăgostit , plouă din plete șuvoi  copt de chihlimbar crocant,  stropit discret  cu   zahăr ars.

 În mers  de trubadur , risipește printre crengi  fire lungi de roșu fistichiu,   atinge tandru codițele  frunzelor  scăldate în lacrimi reci de brumă. Se face nevăzut. . .
Trezită cu noaptea în cap,  de sub pleoape grele de reverii,  strada alunecă printre oameni și vise. 
Șterge în fugă  năsucuri de copii guralivi, bălăngănind ghiozdane doldora de  povești cu bastonașe, alune și urși.
Faruri grăbite, fete cochete, blugi și berete.
Indiferent, un câine și-a lungit de tot cerceii din urechile   verzi..
 Zadarnic așteaptă covrigi.
Clipește  bleg.
  Îi este egal, dacă lumea se duce sau vine.
 Dimineața, aromată  ca o ceașcă de cafea bună, rămasă pe masa  din balcon,   râde în crâmpeie de cer albastru.  
 Printre nori, se arată o  frunte de soare  cu dinți.

 Sprijinit în cot străveziu,  și-a pus cozoroc dublu. 
Mi-e dragă clipa!
 Aș fi vrut să fiu cu tine!

Obs.  Am însăilat, în mare grabă,   duzina  împrumutată de la psi


p.s.  ce spui?