tăceri de pe raft

S-au tot adunat în timp; biblioteca a devenit neîncăpătoare. Din motive străine  mie,  primele două cărți,”Nuielușa de alun„, ”Palatul de cleștar”, primite în dar, pe la șapte/opt ani, de la mătușa mea, sora cea mică a tatei, vânzătoare atunci  într-o librărie  bucureșteană,  s-au pierdut. Odată cu ele, s-a risipit ceva  din poezia unor ani când realitatea avea cea mai ispititoare variantă.

 Anii au trecut, numărul cărților  a  tot crescut și, când  unele dintre ele și-au pierdut copertele, le-am dus la țară, nu le-am putut abandona. Altă bibliotecă, nu chiar bogată, nu prea arătoasă, atât de dragă mie: incertitudini și  nopțí prelungite până când zorii băteau cu degete albastre în geam , adunate în  foi galbene, zdrențuite.

Copilăria și a adolescența mea, stivuite pe rafturi de lemn.

Ieri, am  căutat ceva;  tăcută, cuminte, a alunecat printre  hârtii și reviste. Cartea asta este martora neliniștilor mele din vara când, împotriva voinței tatei, am „intrat” la Filologie.

A supraviețuit, doar ea știe cum, unui incendiu iscat într-o altă vară, salvată de niște rude, care, voit sau nu, au făcut  ca foile astea aspre să-mi ducă gândurile înapoi, peste ani.
 Tot într-o vară.