Veselia vine întotdeauna la timp

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi, dacă aș duce începutul de astăzi al anului universitar în ziua aceea de octombrie, când un singur coleg de la Filologie avea aparat de fotografiat.
Bătea un vânt groaznic, ieșiserăm de la bibliotecă, eu prinsesem cursul de Psihologie!

Eram studentă, asta conta, eram atât de fericită, că mă și vedeam profesoară!

Deschid, la întâmplare, cartea lui Arthur Schopenhauer: „Viața, amorul, moartea„, pagina 29 ”Ori de câte ori veselia ne bate la ușă, trebuie să-i deschidem și ferestrele, fără a mai cumpăni dacă suntem îndreptățiți s-o primim sau să fim mulțumiți, sau dacă ne scoate din meditațiile profunde,din ocupațiile serioase.

Veselia vine întotdeauna la timp. Ea este moneda sunătoare a fericirii, câștigul nostru imediat.Nimic nu contribuie mai puțin la veselie decât averea. Oamenii mari sau bogați sunt veșnic îngrijorați. Oamenii modești, meseriași sau țărani, au mai adesea fețe mulțumite și plăcute.

.

Ar trebui, prin urmare, să păstrăm cu grijă această floare a sănătății și a echilibrului numită veselie„

Tu ce spui?

tăceri de pe raft

S-au tot adunat în timp; biblioteca a devenit neîncăpătoare. Din motive străine  mie,  primele două cărți,”Nuielușa de alun„, ”Palatul de cleștar”, primite în dar, pe la șapte/opt ani, de la mătușa mea, sora cea mică a tatei, vânzătoare atunci  într-o librărie  bucureșteană,  s-au pierdut. Odată cu ele, s-a risipit ceva  din poezia unor ani când realitatea avea cea mai ispititoare variantă.

 Anii au trecut, numărul cărților  a  tot crescut și, când  unele dintre ele și-au pierdut copertele, le-am dus la țară, nu le-am putut abandona. Altă bibliotecă, nu chiar bogată, nu prea arătoasă, atât de dragă mie: incertitudini și  nopțí prelungite până când zorii băteau cu degete albastre în geam , adunate în  foi galbene, zdrențuite.

Copilăria și a adolescența mea, stivuite pe rafturi de lemn.

Ieri, am  căutat ceva;  tăcută, cuminte, a alunecat printre  hârtii și reviste. Cartea asta este martora neliniștilor mele din vara când, împotriva voinței tatei, am „intrat” la Filologie.

A supraviețuit, doar ea știe cum, unui incendiu iscat într-o altă vară, salvată de niște rude, care, voit sau nu, au făcut  ca foile astea aspre să-mi ducă gândurile înapoi, peste ani.
 Tot într-o vară.