În fiecare zi de Limba Română!

”Școala va fi școală, când omul va fi om, și statul va fi stat.”
Mihai Eminescu

Calde, încă, zilele lui august se risipesc în stol de cocori.
Îmi place larma lor, în prag de librării neîncăpătoare:copii, părinți, bunici, liste,zumzet,inconfundabil parfum de carte proaspăt tipărită, fețe vesele sau îmbufnate, toate se adună în coșul auriu în amestec special de vară/ toamnă.
Mi-e dor de școală!

Cu toate lacrimile.
Și n-am uitat de tine,
”Băi, tovarășe profesor”( de Mircea Dinescu)

”Soluția pe care mi-o dădea șturlubaticul meu bunic pentru a scăpa de tirania învățăturii, să ung școala cu slănină ca s-o mănânce câinii, nu mai e valabilă astăzi, când s-a scumpit slănina și s-au ieftinit profesorii.
După modelul arhaicului scaun cu trei picioare, atât în sate, cât și în orășelele de provincie, preotul, învățătorul și șeful de post erau stâlpii de bază ai autorității locale, căci cel de-al patrulea, primarele, se schimba după cum bătea vântul politichiei.
În plin stalinism, se întâmpla ca fostul meu învățător, ieșind la plimbare în tocitul său costum de stofă englezească și însoțit de baston, pe strada principală din Slobozia, nu doar funcționarii să-și scoată pălăriile în fața sa, ci și chipiele milițienilor, și șepcile noilor tovarăși cu funcții de răspundere să se ridice în aer în semn de respect.
În Iepoca de aur a cizmarului din Scornicești, comparată cu epoca lui Pericle de o ilustră savantă retrasă acum la mânăstire, rude apropiate ale taifunului Katrina au bântuit prin instituțiile de învățământ, bulversând ierarhiile valorice și înecând demnitatea profesorilor în mâzga demagogică a Cântării României și în sudoarea culegătorilor de porumb.
La începutul anilor ’90, în Azi, ziarul FSN-ului, a apărut o măgărie împotriva Regelui Mihai, intitulată Bă, majestate!, ce-mi amintea de o frumoasă expresie din lagărul socialist,

Băi, tovarășe profesor!

, auzită de mine în curtea școlii, când, adunându-ne cu anasâna la muncile agricole, activistul cu propaganda îl chema la ordin pe profesorul de limba româna, scuipându-i totodată cojile de semințe în ochi.
M-am așteptat ca, în noua societate de consum, văduva de voievod necinstită de păgâni ,să fie privită măcar cu compasiune de biv-vel-vornicii și vorniceii înălțați peste noapte la ranguri înalte, în urma câștigării unor concursuri de împrejurări.
Numai că profii univi Petre Roman, Adrian Năstase,Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Mugur Isărescu, care au tocit unul după altul catifeaua fotoliului de prim-ministru, n-au catadicsit să miște un deget pentru recuperarea demnității pierdute așcolii românești și a slujitorilor ei urmăriți, an de an, de spectrul unor salarii de mizerie și al unor pensii umilitoare.
Vrând parcă să demonstreze că sunt croiți din peticele mantalei lui nea Nicu, aleșii neamului nu s-au sfiit nici de data asta, la 15 septembrie, să taie pamblici, să țină discursuri și să gâdile școlerii sub bărbie...„

Timpul nu prea are răbdare.
Încovoiat sau repezit, el își duce povara cum găsește de cuviință, că doar nu-l trage nimeni la răspundere.
Pe scriitorul Mircea Dinescu îl văd rar la televizor, în inedita-i bucătărie domnească, sorbind vin bun, înconjurat de un original taraf și de musafiri pe măsură.
Slănina și mălaiul sunt tot mai scumpe.
Pe câmpuri cresc mulți maci .
Și ciulini.
Ca altădată în Bărăgan.
Școala își chinuie mersul, elevii de asemenea.
Profesorul învață din toate, că asta este menirea profesorului- Profesor: să învețe.
Toată viața.
Brazda lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.