sâmbătă, 26 august 2017

în coajă

Cum își aleseseră ei locul, nimeni  nu mi-a  spus  vreodată.  Nici nu am întrebat,  liberă în jocul meu de nimeni  stăvilit,  nu aveam  vreme  să întreb, mă minunam de tot și de toate.
 Și tare  bine-mi  mai era!
  La intrarea  în curte, străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi  roz, mai apoi  negre. 
 Degete colorate  în miere culeasă!
 În spatele  curții, separând -o ostășește  de  livada cu pomi,  se înălța, măreț  crai, nucul. Încă un pic și s-ar fi întrecut  cu toți norii.Ținea  bine  în  crengile lui un leagăn numai al meu.
Au  dispărut, pe rând, odată  cu anii, eu  am plecat,  o vreme i-am pierdut  în povestea altor cărări, ce mare dușman  este  și timpul...
Într-o  toamnă mierie, când, printre  garduri, se  buluceau   tufănele,  pe aleea  dinspre poartă  către   intrarea  în prima  școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă,  s-a oprit dinainte-mi,  proaspătă, în dans arămiu,  prima   nucă...și-ncă una...

Plesnesc, mustoase, toamnele!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu