în zbor albastru

Cu chiu, cu vai,  tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.

 Primul ceai. Ceai dansant. 

Mai puțini  băieți decât fetele vizibil  emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus  muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,  la teologie.

Primul meu dans, valsul!

Trecusem cu  bine admiterea în liceu, el  era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele,  pentru  că meseria  lui  de toată viața se rostea în șoaptă. În  toți anii care  au trecut de atunci, ne-am văzut  o singură dată. 

 În mare  fugă...fiecare  ducea  lumină și  flori  la  căpătâiul părinților.

 În seara aceea de  vară, eu am învățat cum este  să plutești.Cum poți  zbura fără aripi. Și  nu am uitat niciodată.

Mireasă  fiind, în  același sat, satul meu, în  poienița  din fața  bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina

Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 

 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a  avea  un partener  priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

Astăzi, am făcut un fel de ordine printre  haine. Pe umerașul  de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt  serile de august, își ține  în gând amintirile. 

Cineva zice că  este bine  să renunți la  toate lucrurile  pe  care  nu le mai folosești.La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.

Ador tăcerea pufoasă a rochiei mele de bal!