de ziua LIMBII ROMÂNE

”Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.„
Timpul nu prea are răbdare. Înconvoiat sau repezit, își duce povara cum găsește de cuviință, că doar nu-l trage cineva la răspundere.
Pe câmpuri, în locul unde pe la sfârșitul primăverii se adunau în salbe purpurii macii, țâșnind printre bolovavi și pietre, au năvălit ciulinii, ca altădată cei din Bărăganul lui Panait Istrati.
În cârduri de cocori și-n zvon de frunze rotate,august se retrage cuminte în vechea lui băncuță.
Slănina și mălaiul, materiile prime potrivite pentru a se unge școlile,ca-n vechiul proverb, sunt tot mai scumpe.
Mascată, școala își chinuiește mersul, elevii, de asemenea. Mulți ar vrea ca învățarea să se facă din dormitorul dotat cu laptop, fursecuri, cafea, țigări.
Profesorul învață din toate, că asta îi este menirea: SĂ ÎNVEȚE!
Toată viața.
Brazda lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.
La mulți ani, ție, frumoasă unică Doamnă!
”Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.”
Gheorghe Sion

În fiecare zi de Limba Română!

”Școala va fi școală, când omul va fi om, și statul va fi stat.”
Mihai Eminescu

Calde, încă, zilele lui august se risipesc în stol de cocori.
Îmi place larma lor, în prag de librării neîncăpătoare:copii, părinți, bunici, liste,zumzet,inconfundabil parfum de carte proaspăt tipărită, fețe vesele sau îmbufnate, toate se adună în coșul auriu în amestec special de vară/ toamnă.
Mi-e dor de școală!

Cu toate lacrimile.
Și n-am uitat de tine,
”Băi, tovarășe profesor”( de Mircea Dinescu)

”Soluția pe care mi-o dădea șturlubaticul meu bunic pentru a scăpa de tirania învățăturii, să ung școala cu slănină ca s-o mănânce câinii, nu mai e valabilă astăzi, când s-a scumpit slănina și s-au ieftinit profesorii.
După modelul arhaicului scaun cu trei picioare, atât în sate, cât și în orășelele de provincie, preotul, învățătorul și șeful de post erau stâlpii de bază ai autorității locale, căci cel de-al patrulea, primarele, se schimba după cum bătea vântul politichiei.
În plin stalinism, se întâmpla ca fostul meu învățător, ieșind la plimbare în tocitul său costum de stofă englezească și însoțit de baston, pe strada principală din Slobozia, nu doar funcționarii să-și scoată pălăriile în fața sa, ci și chipiele milițienilor, și șepcile noilor tovarăși cu funcții de răspundere să se ridice în aer în semn de respect.
În Iepoca de aur a cizmarului din Scornicești, comparată cu epoca lui Pericle de o ilustră savantă retrasă acum la mânăstire, rude apropiate ale taifunului Katrina au bântuit prin instituțiile de învățământ, bulversând ierarhiile valorice și înecând demnitatea profesorilor în mâzga demagogică a Cântării României și în sudoarea culegătorilor de porumb.
La începutul anilor ’90, în Azi, ziarul FSN-ului, a apărut o măgărie împotriva Regelui Mihai, intitulată Bă, majestate!, ce-mi amintea de o frumoasă expresie din lagărul socialist,

Băi, tovarășe profesor!

, auzită de mine în curtea școlii, când, adunându-ne cu anasâna la muncile agricole, activistul cu propaganda îl chema la ordin pe profesorul de limba româna, scuipându-i totodată cojile de semințe în ochi.
M-am așteptat ca, în noua societate de consum, văduva de voievod necinstită de păgâni ,să fie privită măcar cu compasiune de biv-vel-vornicii și vorniceii înălțați peste noapte la ranguri înalte, în urma câștigării unor concursuri de împrejurări.
Numai că profii univi Petre Roman, Adrian Năstase,Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Mugur Isărescu, care au tocit unul după altul catifeaua fotoliului de prim-ministru, n-au catadicsit să miște un deget pentru recuperarea demnității pierdute așcolii românești și a slujitorilor ei urmăriți, an de an, de spectrul unor salarii de mizerie și al unor pensii umilitoare.
Vrând parcă să demonstreze că sunt croiți din peticele mantalei lui nea Nicu, aleșii neamului nu s-au sfiit nici de data asta, la 15 septembrie, să taie pamblici, să țină discursuri și să gâdile școlerii sub bărbie...„

Timpul nu prea are răbdare.
Încovoiat sau repezit, el își duce povara cum găsește de cuviință, că doar nu-l trage nimeni la răspundere.
Pe scriitorul Mircea Dinescu îl văd rar la televizor, în inedita-i bucătărie domnească, sorbind vin bun, înconjurat de un original taraf și de musafiri pe măsură.
Slănina și mălaiul sunt tot mai scumpe.
Pe câmpuri cresc mulți maci .
Și ciulini.
Ca altădată în Bărăgan.
Școala își chinuie mersul, elevii de asemenea.
Profesorul învață din toate, că asta este menirea profesorului- Profesor: să învețe.
Toată viața.
Brazda lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.

note, bucurii, lumină

”Trăim în rețele,  nu în comunitate....

 Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume...”

John  Taylor Gatto, profesor  american, scriitor, născut în 1935

Mă tem că  nu vei avea timp  să citești tot. Încearcă, fie doar  partea asta, totuși:

„În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș...”

De la o  glumă cu un prieten pe seama cunoștințelor despre cum  să  nu mai pierzi timp și energie în bucătărie,gândul mi-a fugit la  notele din clasa I și la creionul în două culori cu care  doamna Ana Tănăsescu, învățătoarea  mea, picta frumos  în colțul  din stânga al caietului de teme ”Foarte bine” „Bine” ”Binișor„. Niciodată nu am primit „Rău”.

  Poate că și tu îl vei fi văzut vreodată în viață;  jumătate  era roșu, jumătate albastru. Roșu, pentru primele două calificative, albastru pentru celelalte.

Nu mi-a fost deloc greu  să-mi amintesc emoția cu care  pândeam  mâna doamnei, răsucind creionul, până în clipa în care  stabilea  cât merită  munca mea de-o pagină.

 Doar în clasa I am avut note până la 5, adică  după sistemul „ex sovietic„,  cum mi-a adus aminte  un prieten.

Nu știu să-mi fi explicat  vreodată cineva, părinții sau  profesorii, de ce trebuie să merg la școală, de ce trebuie să învăț. 

 Într-o vreme, m-am numărat printre premianți, chiar în frunte, niciodată în partea cealaltă a listei.

Am iubit școala!  Nimeni nu poate să mă contrazică. Pentru aceea, de aceea, mi-am crescut copiii și elevii  în același spirit.

Aseară  am citit, cam în fugă, un material serios, în care  se arată cât de rea este școala zilelor noastre, care va fi făcând instrucție, nicidecum educație. 

Când și, mai ales, de ce  să se fi stins bucuria luminării prin școală?

 Ca să  fiu  mai sigură că nu-mi scapă ceva , ori că nu voi fi înțeles greșit,  de dimineață, am recitit. Dacă vrei, dacă te interesează tema asta, a  felului în care se explică dispariția bucuriei de a  merge la școală, citește  aici:

http://www.anacronic.ro/scoala-psihopatica/

nimeni nu este de neînlocuit

   JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR

Îmi voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât școlari, cât copii și nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menține prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare. 
Propus de pedagogul elvețian Robert Dottrens.


Dacă nu spun în clipa asta, nu cred  că  o să mai vreau să  spun vreodată. Nu te speria,nu este  cine știe ce secret, nu sunt nici nervoasă, așadar, dacă ai un pic de timp și dacă îți pasă, citește .

 Aflasem  la  prima ședință de consiliu profesoral  că anul  acela - de  când  am început să merg la școală,pentru  mine anul  începea, de fiecare dată, nu în ianuarie, ci la jumătatea lui septembrie- va fi ultimul  din viața mea de profesoară.( activă)  

Nu știu cum  le va fi fost  altora, auzind ceva asemănător,  pe mine m-a lovit  așa, surd,  drept în  suflet.  M-am scuturat și mi-am zis:  dragă, cum toate au un început,  tot așa au și un sfârșit, nu ești  nici prima, nici ultima  profesoară care  se va duce  frumos acasă, o să faci ce vrei tu, nu  te mai apasă grija  hârtiilor cerute  de toți ăia de la inspectorat,  nu-ți mai bați capul cu nimeni, faci tot ce vrei tu, te plimbi, citești ce și cât dorești..

Lunile au  zburat  repede  de tot. 

Am început să mă pregătesc  teoretic pentru ce urma  să vină:am citit studii, articole  din tot felul de publicații  românești  și  traduceri  de pe la alții, am vorbit  cu  multă lume.

 Ce mai! teoretic, știam  multe. Și mă simțeam blindată. 

În vacanța mare, pe care o credeam ultima, am plecat în Franța- visul meu din anii de liceu!

 Într-o dimineață, m-a sunat cineva  și mi-a spus  că o  mămică  cu pile a făcut „presiuni„ undeva, ca eu să nu-i las baltă pe  elevii  cărora le eram profesoară și dirigintă, așa că, la întoarcerea acasă, eram tot  doamna profesoară. 

Un an frumos, rezultate  bune de tot, încă un premiu la Olimpiada Națională,  schimbări  esențiale  prin școală,  câte  nu am făcut eu în anul acela.  Uitasem că  lumea  mi-a urat „pensie  liniștită„ și că  mi se  făcuse cadou o lenjerie  de pat  și  un set de pahare. ( de cristal) Și nicio carte... 

Și iar se apropia  toamna, și niște părinți  iar au făcut gălăgie, cum că nu  pot să-i abandonez pe  copiii lor tocmai când  vor  avea de dat examen de admitere. Și iar m-am dus la școală, ei, părinții, tot pe la porțile inspectoratului... era  sfârșit de octombrie, nu primisem ,încă,  decizia de suplinire, că asta eram:suplinitoare.

 „Floare albastră! „

 Splendidă  amiază: vedeam prin fereastra larg deschisă zbor de frunze și de raze, comentam  versurile, copiii erau  extraordinari, (  nu vreau să-i numesc elevi)  doamne, câte idei aveau ei în ora aceea,  am plecat acasă cu sufletul beat  de  ceva

special.

Și mai spre seară, a sunat telefonul: „știți, a venit domnul inspector, ( nu-i spun numele, pentru că  nu-mi place să-l  văd scris aici, printre rândurile mele) a făcut mare tărăboi, că ... ce mai contează??( fuseserăm colegi de catedră un sfert de secol.)

    Atunci, în clipa aceea,  s-a rupt ceva:  toată pregătirea  teoretică   pe care o tot făcusem  eu cu mine s-a șters. 

A rămas  un gol uriaș.

  Să  mai spun că spre seară, o clasă întreagă era în fața blocului, că vecinii credeau că am murit, că  treizeci de copii s-au înghesuit  în sufrageria mea, că am plâns  și am râs cu ei, că multe nopți, după aceea,  nu reușeam să pun geană pe geană?

  Toate trec.

 Aseară, sună telefonul.  „vă rog, spune vocea de la capătul  firului, puteți  să  lucrați și cu fata mea?,  ieri, la ședința  cu părinții,  ni s-a spus din capul locului că  orice li s-ar  da la examen, orice poezie sau  bucată în proză, compunerea trebuie , neapărat,  să înceapă cu  : în primul  rând,  poetul arată  că.... în al doilea rând,  el își exprimă  gândurile   prin intermediul  figurilor  de stil....    opinia mea este că... și ar mai fi ceva:  copilul   trebuie să  mănânce  gramatică pe pâine   .„ 

Dragi colegi  de toate  vârstele, faceți ceva cu  toată nebunia asta,  câtă vreme  nu este mult prea  târziu.  

Puneți umărul și răsturnați carul ăsta  stupid!

citesc...de ziua îmbrățișării

„Și duminica.Sâmbătă după-amiază, (zi lucrătoare) se făcea câte o convocare a profesorilor în cancelarie și eram anunțați că trebuie să venim la școală și în  ziua următoare, pentru muncă patriotică; adunat păducel, curățénie în curtea CAP-ului etc.  Când situațía s-a repetat a patra sau a cincea oară,  unul dintre profesori a observat  că, totuși, în Constituțíe, duminica este considerată zi liberă. Directorul școlii  i-a răspuns că în Constituțíe nu se precizează că ar fi zi liberă și pentru profesori.„
 pagina  264

În fiecare  duminică  din   primul trimestru al anului  1988, toți profesorii Școlii Nr.13 Pitești am fost nelipsiți de la  muncă patriotică. Venea decembrie, ninsese,apoi, când zăpada  s-a topit, a dat ploaia.

   Undeva, pe lângă Albota, la Mareș, câmpul devenise mocirlă.Trebuia să culegem toți cocenii și să facem „bute„- era invenția  unui activist, al cărui nume îmi scapă.
Ce nu pot uita este că el era spaima tuturor.

 Înotam prin nămol, cizmele unei colege  s-au spart, i-a spus directorului că nu mai poate continua, el a ridicat din sprâncene.

 După  89, fostul director a ajuns inspector de specialitate. 
Și, poate că ar  mai fi fost și astăzi, dacă n-ar fi trebuit să se pensioneze.

printre spărturile asprelor pietre, țâșnește viața!

Într-o lume în care, simbolistic vorbind, fiecare zi este  dedicată  cuiva, 5 octombrie a primit numele de „Ziua Internațională( sau Mondială) a Educației„. 

Ce înseamnă asta rămâne ca fiecare să simtă și să înțeleagă...

Îmi place că a fost aleasă toamna, că nu-i lipsesc florile și culorile, soarele și răcoarea, blândețea vântului și albastra maternă grijă a cerului!
Eu mă gândesc cu drag  și recunoștință la părinții  mei și la profesorii care m-au învățat carte, la foștii mei elevi, poate că unii dintre ei se vor fi gândind și ei la școală și la ce a făcut ea pentru ca ei să fie ceea ce sunt .
Cineva a gândit, cândva, și JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât şcolari, cât copii şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei, mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.
(propus de pedagogul elveţian Robert Dottrens)//
La mulți ani tuturor celor care iubesc spiritul școlii și cred în frumusețea educației!!
p.s. dacă aveți timp, citiți și aici:La multi ani , tuturor dascalilor!( Adrian Conea) și aici:(poate invatam si Noi, ceva ), Alexandru Cerga

cred

 Cred într-o școală adevărată!
 Cred în pasiunea  profesorilor  adevărați!

Să ai curajul să spui Da, să ai curajul să spui Nu
 Și-n fiecare clipă grea, să fii mereu același TU. 
Să știi să crezi, când alții te înșală,
Să te ridici, când alții te doboară ,
Să poți păstra, ce alții vor s-alunge 
Să știi să râzi ,când sufletul îți plânge 
Și cald tu să rămâi, chiar dac-afară ninge.
Aceasta-i arta de-a învinge !"Rudyard Kipling

JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât şcolari, cât copii şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei, mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.
(propus de pedagogul elveţian Robert Dottrens)//

 și tu crezi într-o școală bună, așa-i?

din expediție..

Când se adună,  pescarii spun povești.
 Una mai gogonată decât alta.
Vânătorii  se laudă cu trofeele lor.

Când se adună profesorii.. mai bine ascultați..

Zice că  s-au întâlnit într-o expediție montană- un geolog, un inginer și un profesor.
 Cum era și firesc, în fiecare seară,  fiecăruia i-a venit rândul să  pregătească cina.

Primul a fost geologul.
 A luat tuciul, l-a spălat, a mestecat bine mămăliga, au mâncat, el a spălat tuciul, a pus apă în el și l-a agățat într-un cui. Deasupra plitei.

În seara următoare, i-a venit rândul inginerului.
A  luat tuciul, l-a pus pe foc, a fiert mămăliga, a răsturna-o  atent  pe o farfurie întinsă, apoi și-a invitat coechipierii la masă.
 Când a dispărut ultima  îmbucătură, inginerul  a  spălat tuciul, a pus apă în el și l-a agățat în cui.

 Ultima seară  a fost rândul profesorului la bucătărie.

 Și-a pus  un prosop peste trening, a luat tuciul din cui, a vărsat apa, a spălat tuciul, a fiert mămăliga, a  împărțit conținutul , în mod egal, la trei, apoi i-a invitat pe ceilalți doi la cină.

 S-au culcat  târziu și s-au trezit devreme.
 Pentru că fiecare  trebuia să ajungă acasă.

S-ar cuveni o discuție, așa-i?
  Sau  un fel de concluzie. 
Ca la  geometrie. 
 p.s.Uitasem să spun  că  specialitatea profesorului era  matematica.

fără mânie, fără părtinire

Un bun profesor are această grijă statornică:  îi învață pe  discipoli  să se lipsească de el. A. Gide

Știu că ești mereu în grabă, că , de multe  ori, nici nu prea citești ce scriu unii și alții pe bloguri.

 Promite-mi că nu vei trece în fugă!//

Dacă  ar fi să spun când  am simțit că iubesc toamna cu  tot sufletul, n-aș ști să  răspund.

Poate s-a întâmplat în acel septembrie, când  raze calde își picurau mierea pe caietul meu de caligrafie..linioare și bastonașe refuzau să intre în căsuțele lor cu ferestre egale. 

Poate că s-a întâmplat  în ziua în care domnul  Gheorghe Fulga, profesorul meu de Limba română, m-a învățat  că maculatorul  cu file aspre, alb/gălbiu, care foșneau  frumos,  este la fel de important ca și haina cea mai bună. ( câți știu  astăzi  că maculatorul era caietul de clasă, niciodată confundat  cu caietul  pentru teme?)

Se va fi întâmplat , poate, într-o  după-amiază  dulceagă, cădeau frunzele, adia  vântul printre crengi  de castani, iar eu, îndrăgostita, mă plimbam  cu el- colegul de la B,  fără știrea   pedagogilor!

Iubesc toamnele studenției și toamnele mele  de tânără mămică a unor ochișori somnoroși, târând ghiozdanul doldora de cărți, caiete, gânduri, speranțe.

Iubesc  toate toamnele mele de profesoară, le-am scris pe ia, mereu nouă, țesută cu fluturi de frunze, în dansul, mereu rotund  al vieții.//

  Aseară  am primit  un dar.

Exagerări , va spune cineva, frumos, o să încuviințeze  altcineva, școala  este la pământ, iar profesorii  sunt complet dezinteresați,  o să sublinieze  cârcotașul.

Dar tu ce spui?