Despre cultură. Cultura respectului

Aveam o  colegă de cancelarie, coc blond, mereu  proaspăt,ochi  albaștri, pe ”r” îl rostea   franțuzește!

Într-o zi- sunt  niște ani de atunci-  îmi spune:”  Drrragă, ce lume urrrrâtă am întâlnit astăzi. Nu  mă mai duc  la piață”.

Mi-a  venit în minte  figura  speriată a   M.M, cu părul ei, uneori mov,  în dimineața asta, când am citit comentariile pe   seama unui filmuleț realizat, zice-se,undeva, în  țara soră  cu noi.

O  femeie( cam de  vârsta a treia) intră  într-o  într-o benzinărie, nu înainte  de a-și lăsa încălțările la ușă. Probabil  că plouase.

Pe  jos este  curat, nimeni  nu se înghesuie să-i ducă  femeii, care  se uită  cuminte  într-o  vitrină, galoșii.

 Curg comentariile.  

Multe!

Unii laudă generația  vârstnică„ Doamna asta  ar trebui să fie prim-ministru,  nu... „ce femeie!  săru, mâna, Doamnă!„ 

Alții înjură. Înjură orice, pe oricine: pe tinerii  care  consumă alcool/ merg la școală   doar să-și expună  blugii scumpi/ bolizii/telefoanele/frezele,  îi înjură pe   toți politicienii, se înjură între ei,  gramatica este  strivită sub galoși, bunul- simț( al doamnei care a provocat discuțiile)   s-a rătăcit printre interjecții,  comentatorii se iau la trântă, ce  bine  că   nu sunt  unii lângă alții decât în virtual.

  Londra, noiembrie  2017. 

Royal   Opera  House. „Semiramide„,G.  Rossini.  Pauză .

 Îl aștept  pe  fiul  meu, așezat  la  coadă  pentru  sendviciuri  și șampanie.

  Vecina  mea,  o   doamnă  elegantă-  știi eleganța aceea  neostentativă-  îmi  zâmbește,  soțul  ei se  salută  discret  cu  cineva.   

Așa  sunt englezii  aceia  reci,  aroganți...

La sfârșitul  fiecărui  concert al Filarmonicii noastre, o doamnă, probabil plasatoare, oferă  flori  invitaților.  

Aseară, Theo  Wolters, muzicianul  olandez , dirijor  pe  cunoscute scene ale  lumii,  sărută  zâmbitor  mâna acestei  doamne, care  s-a  înclinat, oferindu-i  trandafiri  albi.