Aveam o colegă de cancelarie, coc blond, mereu proaspăt,ochi albaștri, pe ”r” îl rostea franțuzește!
Într-o zi- sunt niște ani de atunci- îmi spune:” Drrragă, ce lume urrrrâtă am întâlnit astăzi. Nu mă mai duc la piață”.
Mi-a venit în minte figura speriată a M.M, cu părul ei, uneori mov, în dimineața asta, când am citit comentariile pe seama unui filmuleț realizat, zice-se,undeva, în țara soră cu noi.
O femeie( cam de vârsta a treia) intră într-o într-o benzinărie, nu înainte de a-și lăsa încălțările la ușă. Probabil că plouase.
Pe jos este curat, nimeni nu se înghesuie să-i ducă femeii, care se uită cuminte într-o vitrină, galoșii.
Curg comentariile.
Multe!
Unii laudă generația vârstnică„ Doamna asta ar trebui să fie prim-ministru, nu... „ce femeie! săru, mâna, Doamnă!„
Alții înjură. Înjură orice, pe oricine: pe tinerii care consumă alcool/ merg la școală doar să-și expună blugii scumpi/ bolizii/telefoanele/frezele, îi înjură pe toți politicienii, se înjură între ei, gramatica este strivită sub galoși, bunul- simț( al doamnei care a provocat discuțiile) s-a rătăcit printre interjecții, comentatorii se iau la trântă, ce bine că nu sunt unii lângă alții decât în virtual.
Londra, noiembrie 2017.
Royal Opera House. „Semiramide„,G. Rossini. Pauză .
Îl aștept pe fiul meu, așezat la coadă pentru sendviciuri și șampanie.
Vecina mea, o doamnă elegantă- știi eleganța aceea neostentativă- îmi zâmbește, soțul ei se salută discret cu cineva.
Așa sunt englezii aceia reci, aroganți...
La sfârșitul fiecărui concert al Filarmonicii noastre, o doamnă, probabil plasatoare, oferă flori invitaților.
Aseară, Theo Wolters, muzicianul olandez , dirijor pe cunoscute scene ale lumii, sărută zâmbitor mâna acestei doamne, care s-a înclinat, oferindu-i trandafiri albi.
