Cred că asta are legătură cu meseria mea, cu profesia căreia mi-am dedicat cea mai mare parte din viață.
O să cred totdeauna în frumusețea copilăriei, în inocență, în candoare.
Perioada asta în care trăim mi-a deschis, însă, cu durere trebuie să spun , o altă perspectivă în legătură cu felul în care cresc și ar trebui să evolueze copiii.
Aseară, la ieșirea din scară, pur și simplu, nu aveam loc de trecere .
Un grup de copii, cei mai mulți de prin alte blocuri, îmbulziți, vorbeau, unii cocoțați pe biciclete, alții pe trotinete, care cu o minge, care butonând telefonul.
M-am adresat unei fetițe , școlăriță în gimnaziu, întrebând-o dacă a înțeles cum este cu distanțarea. Pentru că s-a făcut că nu aude, au răspuns alții un ”nuuu”, maimuțărindu-se.
A fost prima mare deziluzie pe care am trăit-o în perioada pe care o traversăm- fiecare cum înțelege, cum poate.
De vorbă apoi, eu cu mine, mă întrebam cam care vor fi fost, în ultimele două luni, discuțiile despre ”persoanele vulnerabile”, prin familiile tinere, care locuiesc în blocurile ceaușiste.
Și mi-am răspuns tot eu:
- Pe unii moartea îi caută pe acasă și lor le arde de plimbări....
Profesorul universitar Mircea Lobonțiu vorbește despre agism.https://www.facebook.com/mircea.lobontiu/posts/1286109811597250
Fără să vreau, m-am gândit la Octavian Paler. Și la vorbele lui ”Lacătele de piatră
Se deschid cu râuri,
Lacătele de apă
Se deschid cu stele,
Lacătele din noi
Se deschid cu o lacrimă.”
