„Elixir„ sau, cumva, misterul vieții ce doare

Motto:Iluziile dragostei pot fi mai plăcute; dar cine nu ştie de asemenea că sunt mai puţin durabile?
Choderlos de Laclos, „Legături primejdioase”.

Povestea începe la Paris, când, invitați de niște prieteni comuni la Operă, văd ”Elixirul dragostei”, de Gaetano Donizetti , mitul lui Tristan și al Isoldei inspirându-i într-o iubire, care arde vreo cinci ani.
Când dragostea lor obosește, Louise și Adam se despart. Ea, avocata, Maia Morgenstern, pune un ocean între ei, alegând să plece la Montréal. El, psihanalistul, Marius Bodochi, rămâne la Paris. Ai zice că subiectul piesei lui Eric-Emmanuel Schmitt. pe care am văzut-o aseară, înfruntând capriciile unui noiembrie cu bici de chiciură, este simplu.
Se poate spune și așa., dar ”În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincția dintre dorință şi sentiment. Cred că, în privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinței şi cel al sentimentului. La granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică şi dragostea, se nasc marile noastre povești. „( autorul romanului epistolar, devenit mai apoi piesă de teatru)

O realizare complexă, adaptată la specificul vieții moderne;internet, mailuri, cybercomunicare globalizată,discuții la telefon care uită diferențele orare, înaintări prudente, retrageri pe cât de grăbite, pe atât de simpatice. Departe unul de altul , fizic, la capete de lumi, mereu aproape cu lucruri indispensabile vieții, fiecare își dorește o viață , dacă se poate perfectă, o fericire completă în care toate visurile să se realizeze.
Psihanalistul vrea ca dragostea lor epuizată să se continue într-o prietenie, îndărătul căreia fiecare să-și trăiască existența. Un joc periculos, acceptat și de ea, femeia ale cărei răni sângerează.

Cine pe cine păcălește în acest joc?

Povestea curge, realitatea se confundă pe alocuri cu fantezia, ai zice că fiecare, pe rând este un nebun simpatic, ea se înconjoară de păpușele, care țin locul prietenelor cu care se laudă , când îl trezește în miez de noapte , ca să-i spună cât de bine îi merge profesional, social, în dragoste, într-o țară unde ninsoarea face pauze forte scurte într-un an.. Se inventează o colegă de cabinet, Lili, tânără, frumoasă, care ar ajunge la Paris, îi trebuie o locuință, el, psihanalistul , marele fanfaron, de care pacientele se îndrăgostesc sinucigaș o va primi pe ipotetica avocată , venită tocmai din Canada. Ce dragoste, câte cine, romantice ce plimbări , într-un Paris nemaipomenit, inundat de lumină și de ferire!. Louise îți trăiește singurătatea, se revoltă, se calmează, continuă jocul, un ursuleț de pluș devine iubitul ei Grice, pe care parizianul Adam l-ar sugruma de gelozie.( nerecunoscută, bineînțeles)

Nu, niciunul dintre foștii iubiți nu este gelos, fiecare se minunează de cât de bine îi merge celuilalt. Se și văd, cam pe fugă, de două ori, apoi acțiunea cam lâncezește, Maia are o voce languroasă, dar sala de spectacol nu prea ține seamă de asta, fac efort să aud șoapte, vecinele mele sunt plictisite, un domn din dreapta tot încearcă să-și țină atentă consoarta.

Două ore simpatice, am și răs . m-am și încruntat, am admirat imaginea Parisului noaptea, inundat de muzica unor celebrități, pentru ca, în final, să ajungem la Roma.

Maia, foarte elegantă, exuberantă, dansatoare ca la douăzeci de ani, partenerul ei încearcă să-i țină pasul., locțiitor al amantului fierbinte, ursulețul de pluș rezolvă misterul, Lili a plecat, tam/nisam în Australia, ce mici sunt , dintr-odată, distanțele astea.Pentru Adam, neobositul cuceritor, rămas singur ,obsedat de tratatele lui despre nefericire, Parisul și-a pierdut brusc strălucirea, el și Louise descoperă , așa, simplu, elixirul dragostei În timp ce-mi continui viaţa obișnuită, o parte din mine locuieşte încă la Paris, se dă cu capul de pereţi, urlă și plânge furioasă. E acea parte din mine legată de tine, cea care nu te-a părăsit niciodată, sufletul tău pereche„

O voce de la capătul firului , o Lili reală ,află că totul este bine când se termină cu bine!
O poveste trăită nu doar de eroii lui Eric-Emmanuel Schmitt, o poveste în care deziluziile devin nocturne splendori , cine pe cine a sedus, de la distanță? cum de s-au topit orgoliile?
Finalul este un dans în care, pentru o clipă, spectatorul poate fi erou, parcă îi și auzi vocea gândurilor.

”Mă interesează în această nouă variantă să vorbesc despre virtualizarea excesivă a relaţiilor dintre oameni, cu predilecţie dintre bărbaţi şi femei, despre separare, despre izolare şi nu în ultimul rând despre teama de a te abandona celuilalt, într-un timp în care totul pare să îndemne la precauţie, un realism sinonim cu dezumanizarea şi o aşa-zisă «obiectivitate» sinonimă cu apatia. Un timp care pare stăpânit de frici şi angoasă”. Eric-Emmanuel Schmitt.

`