Cu nu foarte mulți ani în urmă, Târgul de carte, „Gaudeamus„, era, pentru mine, o mare sărbătoare, o sărbătoare de suflet. Acolo, printre mii de cărți răsfoite în murmur de glasuri voioase, purtătoare de trăiri citite în ochi, trăiam și retrăiam o stare inconfundabilă, aceea de a simți până în suflet ruperea de realitate, oricare ar fi fost ea, asociată cu un fel de plutire într-o lume doar a mea.
Au trecut anii, nu știu de ce nu mă mai duc la acest eveniment bucureștean, a rămas doar nostalgia, pe care, din când în când, o înlocuiesc cu mersul în librăria centrală a orașului, unde îmi doresc să mă întâlnesc cu mirosul de hârtie proaspăt tipărită, să răsfoiesc cu un anume fel de tandrețe cărțile mereu noi, mereu mai multe.
Și să-mi ofer un dar.
O carte frumoasă!
Primele două cărți pe care le-am primit, eram în clasa a III-a, ( cred) ”Nuielușa de alun” și „Palatul de cleștar”, veneau de la o ființă deosebit de sensibilă.
Mătușa mea, sora cea mică a tatei, bucureșteancă, așa cum deveneau în anii aceia mulți copii de țărani, plecați de acasă, căutându-și rostul în cel mai dorit oraș, într-o duminică, mi-a adus un pachețel, în care aveam să descopăr cu o voluptate, pe care nu știu dacă am mai trăit-o vreodată, o bluziță albastră cu buline albe, ( am îmbrăcat-o la serbarea de sfârșit de an, când învățătoarea noastră, domnișoara Silvia, mi-a încredințat dirijarea corului școlii ) două cărți și o punguță cu bomboane spirtoase, verzi.
Nu știu ce s-a întâmplat cu cărțile mele, au trecut mulți ani de atunci.
Undeva, în suflet, tainică, se scaldă în lumină calda lor amintire.
Îi mulțumesc mătușii mele, ori de câte ori vorbim la telefon sau ne când merg eu la ea în câte o vizită scurtă.
Timpul....
Când , în școala unde am fost profesoară aproape treizeci de ani, rând pe rând, colege și colegi își încheiau activitatea, că așa a decis legiuitorul, sindicatul, reprezentat în anii aceia de o doamnă care predase limba rusă, sărbătorea evenimentul , dăruind persoanei în cauză un pachet, cu același conținut: niște pahare și o lenjerie de pat.
Nici eu nu am scăpat, la vremea potrivită, de acest stupid cadou.
Nu știu ce sentiment vor fi trăit respectivii colegi, când, ajunși acasă, desfăceau pachetul.
Ce știu este că, într-un astfel de moment, eu am ales să înfrumusețez clipa despărțirii de școală,pentru fiecare coleg ,însăilând un fel de medalion, cu momente, mai ales simpatice, din viața noastră de cancelarie.
Și, celor din catedră, să le pun o carte sub vorbele mele.
Ca o paranteză, o fostă colegă, profesoară de biologie, ori de câte ori ne întâlnim, îmi spune că păstrează, la vedere în bibliotecă, medalionul pe care i l-am dedicat prin 1990.
De ce am scris ce am scris?
Așa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu