Se afișează postările cu eticheta Maia Morgenstern. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Maia Morgenstern. Afișați toate postările

miercuri, 28 noiembrie 2018

„Elixir„ sau, cumva, misterul vieții ce doare

Motto:Iluziile dragostei pot fi mai plăcute; dar cine nu ştie de asemenea că sunt mai puţin durabile?
Choderlos de Laclos, „Legături primejdioase”.


Povestea începe la Paris, când, invitați de niște prieteni comuni la Operă, văd ”Elixirul dragostei”, de Gaetano Donizetti , mitul lui Tristan și al Isoldei inspirându-i într-o iubire, care arde vreo cinci ani.
Când dragostea lor obosește, Louise și Adam se despart. Ea, avocata, Maia Morgenstern, pune un ocean între ei, alegând să plece la Montréal. El, psihanalistul, Marius Bodochi, rămâne la Paris. Ai zice că subiectul piesei lui Eric-Emmanuel Schmitt. pe care am văzut-o aseară, înfruntând capriciile unui noiembrie cu bici de chiciură, este simplu.
Se poate spune și așa., dar ”În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincția dintre dorință şi sentiment. Cred că, în privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinței şi cel al sentimentului. La granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică şi dragostea, se nasc marile noastre povești. „( autorul romanului epistolar, devenit mai apoi piesă de teatru)
O realizare complexă, adaptată la specificul vieții moderne;internet, mailuri, cybercomunicare globalizată,discuții la telefon care uită diferențele orare, înaintări prudente, retrageri pe cât de grăbite, pe atât de simpatice. Departe unul de altul , fizic, la capete de lumi, mereu aproape cu lucruri indispensabile vieții, fiecare își dorește o viață , dacă se poate perfectă, o fericire completă în care toate visurile să se realizeze.
Psihanalistul vrea ca dragostea lor epuizată să se continue într-o prietenie, îndărătul căreia fiecare să-și trăiască existența. Un joc periculos, acceptat și de ea, femeia ale cărei răni sângerează.
Cine pe cine păcălește în acest joc?
Povestea curge, realitatea se confundă pe alocuri cu fantezia, ai zice că fiecare, pe rând este un nebun simpatic, ea se înconjoară de păpușele, care țin locul prietenelor cu care se laudă , când îl trezește în miez de noapte , ca să-i spună cât de bine îi merge profesional, social, în dragoste, într-o țară unde ninsoarea face pauze forte scurte într-un an.. Se inventează o colegă de cabinet, Lili, tânără, frumoasă, care ar ajunge la Paris, îi trebuie o locuință, el, psihanalistul , marele fanfaron, de care pacientele se îndrăgostesc sinucigaș o va primi pe ipotetica avocată , venită tocmai din Canada. Ce dragoste, câte cine, romantice ce plimbări , într-un Paris nemaipomenit, inundat de lumină și de ferire!. Louise îți trăiește singurătatea, se revoltă, se calmează, continuă jocul, un ursuleț de pluș devine iubitul ei Grice, pe care parizianul Adam l-ar sugruma de gelozie.( nerecunoscută, bineînțeles)
Nu, niciunul dintre foștii iubiți nu este gelos, fiecare se minunează de cât de bine îi merge celuilalt. Se și văd, cam pe fugă, de două ori, apoi acțiunea cam lâncezește, Maia are o voce languroasă, dar sala de spectacol nu prea ține seamă de asta, fac efort să aud șoapte, vecinele mele sunt plictisite, un domn din dreapta tot încearcă să-și țină atentă consoarta.
Două ore simpatice, am și răs . m-am și încruntat, am admirat imaginea Parisului noaptea, inundat de muzica unor celebrități, pentru ca, în final, să ajungem la Roma.
Maia, foarte elegantă, exuberantă, dansatoare ca la douăzeci de ani, partenerul ei încearcă să-i țină pasul., locțiitor al amantului fierbinte, ursulețul de pluș rezolvă misterul, Lili a plecat, tam/nisam în Australia, ce mici sunt , dintr-odată, distanțele astea.Pentru Adam, neobositul cuceritor, rămas singur ,obsedat de tratatele lui despre nefericire, Parisul și-a pierdut brusc strălucirea, el și Louise descoperă , așa, simplu, elixirul dragostei În timp ce-mi continui viaţa obișnuită, o parte din mine locuieşte încă la Paris, se dă cu capul de pereţi, urlă și plânge furioasă. E acea parte din mine legată de tine, cea care nu te-a părăsit niciodată, sufletul tău pereche„
O voce de la capătul firului , o Lili reală ,află că totul este bine când se termină cu bine!
O poveste trăită nu doar de eroii lui Eric-Emmanuel Schmitt, o poveste în care deziluziile devin nocturne splendori , cine pe cine a sedus, de la distanță? cum de s-au topit orgoliile?
Finalul este un dans în care, pentru o clipă, spectatorul poate fi erou, parcă îi și auzi vocea gândurilor.
”Mă interesează în această nouă variantă să vorbesc despre virtualizarea excesivă a relaţiilor dintre oameni, cu predilecţie dintre bărbaţi şi femei, despre separare, despre izolare şi nu în ultimul rând despre teama de a te abandona celuilalt, într-un timp în care totul pare să îndemne la precauţie, un realism sinonim cu dezumanizarea şi o aşa-zisă «obiectivitate» sinonimă cu apatia. Un timp care pare stăpânit de frici şi angoasă”. Eric-Emmanuel Schmitt.
`

sâmbătă, 2 februarie 2013

dacă dragoste nu e,

 nimic nu e..Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

A fost o vreme- ce repede fug anii-  când  după- amiezile de duminică  îmi  erau  duble sărbători. Maestrul  Iosif Sava  aduna  la Serata muzicală  toată crema intelectualității.
 Splendide spectacole de minte și de simțire!
Indiferent de vreme/treburi/probleme, mă adunam cu toată bucuria în fața televizorului să-i ascult  pe maestru și pe invitații lui .Îmi umpleam  sufletul pentru toată săptămâna. Și ca mine, multă lume.
Păcat că se uită mult prea repede  lucrurile bune, unii dintre  oameni importanți de astăzi sunt  foști invitați  ai seratei.Pentru că  au avut norocul să-i descopere cineva.//
 De câteva  săptămâni,  un post  de televiziune, specializat pe știri, face niște chestii extraordinare, deși nu uită, fir-ar să fie, să-ți etaleze ratingul,  nu-mi place deloc vorba asta,  n-ai ce face, asta este economia de piață.
   Seara  trecută a  fost specială- invitat la Vorbe grele, maestrul Dorel Vișan a omagiat personalitatea confratelui său de platou și de meserie, plecat mult prea devreme,  actorul Ștefan Iordache, de la a cărui naștere,mâine se împlinesc 72 de ani..
Întrebările vin firesc, răspunsurile curg frumos Restituția valorilor!

Vă ies  rolurile negative bine de tot!
Da, vine  imediat răspunsul,  sunt mai  șarmante, negativul  este mult mai complex, cu meandre, odioșii sunt, cumva, simpatici, atrag ca un magnet, rolul este darnic. Undeva, într-un cotlon de suflet, are și el o portiță  deschisă,  în știi pe Anthony Quinn, aducea rolul la el. 

În momentele cele mai dramatice, odiosul aduce , dintr-odată, un fel de relaxare.
Dacă ar fi trăit în alte circumstanțe,  odiosul ar fi fost un om extraordinar, poate
.

 Două ore mai târziu, aveam să-l văd pe maestrul Dorel Vișan în Cel mai iubit dintre pământeni,  nu-mi vine să cred că personajul pe care l-a jucat ar fi putut avea vreo licărire de umanitate.
 Magistral joc!
În artă  nu există progrese, spune invitatul, mă minunez, îi dau dreptate ascultându-l,  astăzi am avea 500 de Shakespeare și nu știu c\ți Eminescu., progresul în artă ține de  oameni, Dumnezeu le dă har!

Povestea își toarce mersul- Avea  Theodor Mazilu o vorbă despre  un artist, care a fost întrebat dacă are geniu-Am, dar  nu-l vreau! ciudat,  așa-i? 
 A avea geniu înseamnă enorm, înseamnă să fii mereu în profunzimea lucrurilor,  în esența lor, cu urcușuri și coborâșuri, înălțări, căderi , invidii, dușmănii.Dacă ar fi fost la Hollywood, mulți dintre actorii noștri ar fi făcut roluri extraordinare!
Cum era omul Ștefan Iordache?întreabă moderatorul,  spunea cândva că  dacă ar lua viața de la început,  nu știe dacă s-ar mai face actor- uită-te la colegii mei-  ingineri, doctori, profesori, par a-mi fi copii...
Răspunsul   aduce străfulgerarea  intuiției
știi cum era? Re-crea destine!Un actor imens!
Era un om foarte credincios. Și superstițios..- în gena omului sunt toate amintirile  și toate viziunile. Primul gând spontan este cel mai bun.
 Și o completare din partea maestrului. Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că n-am știut să trăiesc..
  Nu-i așa că te cutremuri?  n-a știut să trăiască El,  cum adică n-a știut? 
Cum v-ați ferit de blazare?
Cu spaima că  în fiecare  rol sunt un începător, cu spaima că  nu pot face acel lucru.
Lumea are  mai multe posibilități de distrugere , decât de a construi.în om există sublim  și mizerie, ordine și dezordine.  Inteligența omului s-a  îmbogățit  prin  uriașele descoperiri .
 Sufletul, nu.

Și maestrul citează  din lecturile lui- mașina i-a  prelungit omului mâinile, apoi  corpul a devenit uriaș. Sufletul i-a rămas mic. El  nu are putere să se  umple. Îi trebuie un adaos- din viața  marilor personalități, începând cu Isus.
 Oamenii  trebuie  să umble la suflet- reîncreștinarea  sufletului este marea noastră problemă!
Omul are o mare problemă- în gena umană trebuie să fie  mâna lui Dumnezeu!

Ștefan Iordache avea o vorbă- mă obsedează lucrul ăsta-Să nu uiți de unde ai plecat!//   
Da, am revăzut filmul , ce rol! ce efort uriaș, am avut senzația că Artistul  a îmbătrânit odată cu Victor Petrini în  îngrozitorii  ani de detenție.
Am revăzut, până târziu în noapte, Cel mai iubit dintre pământeni- ce distribuție- Ștefan Iordache, Dorel Vișan, George Constantin, Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Mitică Popescu, Colea Răutu; Valentin Uritescu, Ștefan Bănică, Maia Morgenstern, Tora Vasilescu. și nu i-am reținut pe toți. 
Ce frumoși erau!
 Ce film! ce regie! Șerban Marinescu.
Victor Petrini-  drama ilustrului intelectual Aștept ordonanțele  dumneavoastră..
Și de aici- o istorie întreagă, istoria  neagră. 
 Noi, educatorii, petagogii, suntem  ca și doctorii, avem aici miniștri,  filostofi,  profesori  de facultate, toți a venit aici  să se re-educe. Și să  învețe să se hrănească pe sine și pe familiile lor.
- Cum vă uitați la mine? întreabă educatorul ?
- Ca la Dumnezeu, rostesc , în cor,  condamnații.
Scene de o  imposibilă cruzime, magistral interpretate.
 Laolaltă cei mai mari artiști ai filmului românesc!
 Cel mai iubit dintre pământeni,Victor Petrini, sfâșiat de  încleștearea unei  vieți care i-a fost smulsă  tragic și trădarea femeilor pe care le-a iubit.
 Esența?  poate de ales între vorbele  șefului de la Oraca totul este bine  în cea mai bună dintre lumile posibile.. și filozofia lui Petrini  fiecare purtăm în noi o lume..

Trebuie să recitesc cartea.. 
Aștept cu mare interes opiniile tale! eu am scris ce am simțit..



 


 

marți, 16 octombrie 2012

o căsătorie



 nu se întemeiază  niciodată pe dragoste, ci pe sacrificiu, pe renunțare, pe abandonarea desăvârșită în voința destinului. Maitreyi, Mircea Eliade.
Nu te speria, sunt cuvintele unei bengaleze convinse, doamna Sen,  mama  lui Maitreyi .
Nu  știu cât și cum vorbești  tu  despre fericire.
Mie nu mi se pare  deloc un subiect ușor. 
Totuși, dacă  m-ai fi întrebat aseară, zău că  aș fi sporăvăit ceasuri întregi, fără oprire.
A fost o seară calmă, de toamnă cam - n-o să-ți vină să crezi- primăvăratică.//
 În drum spre  cs, unde urma să văd piesa, am primit o veste, care m-a întristat, nu se întâmplă prea des lucruri  bune, au grijă  cei de lângă noi, în egoismul lor,  să împlânte cuțitul pe la spate, doar aș pot să-și arate micimea.
 Asta este lumea,  s-o schimbi nu poți,  trebuie  să lupți. 
Să lupți  cât poți. 
Nu cum poți.//
Sala plină,  lume  frumoasă,  parfumuri delicate,  culori  odihnitoare, toate vârstele, fețe destinse, rupte de realitatea  cotidiană,  pe scenă decor  indian, învăluit în muzică  bengaleză, cum ar fi putut fi altfel, doar venisem pentru Maitreyi.
 Da , ai citit bine.
Pentru mine, luna asta a fost specială, m-am reîntâlnit  cu  lumea a două dintre  cele   mai frumoase romane de dragoste din literatura universală-Maitreyi- Mircea Eliade și Dragostea nu moare,  creație- replică a eroinei  romanului, Maitreyi Devi. 
 După lectura  scrisorii  lui M.Eliade către E. Cioran..am rămas cu un gust amar.
Am scris aici.
  S-a întâmplat ca  la vreo două zile să văd afișul-  dramatizare după cele două romane. A fost o mare provocare. //
Ca o paranteză- nu prea înțelege publicul piteștean, sensibil  la cultură, de ce costul unui bilet la teatru este mult mai  scump decât același bilet, pentru aceeași piesă, în aceeași interpretare, în capitală.
Vezi?  este ceva care te pune pe gânduri- dacă ești , adică, provincial, trebuie să-ți plătești  bucuria mult mai scump decât un bucureștean? Închid paranteza, că prea m-am luat cu vorba.//
Din colțul meu, rândul b/29, n-am putut s-o văd deloc pe Maya Morgenstern-Maitreyi, la 60 de ani-care a  rămas tot timpul, în  fotoliul ei, citind spectatorilor  parte din romanul personal Dragostea nu moare . 
Tot respectul pentru marea artistă, pe care am văzut-o , pe aceeași scenă, alături de fiul ei, în Tango final.. citește aici
De data asta, am fost mai puțin băftoasă. Am văzut-o   doar  în  finalul spectacolului, culegând ovațiile.
 Noroc cu  microfonul plasat  pe partea în care  aveam locul.
Dincolo de acest inconvenient, piesa a fost o reușită, de asta  am început prin a vorbi despre fericire. 
Artiștii s-au întrecut pe sine-Aylin Cadir – Maitreyi la 16 ani, Vlad Zamfirescu – Mircea Eliade, Doru Ana – Narendra Sen, tatăl lui Maitreyi, Anca Sigartău – Srimati Devi, mama lui Maitreyi, Jasmine Iliescu – Chabu, sora lui Maitreyi în vârstă de 8 ani, Carla Maria Teaha – Lilu, verişoara lui Maitreyi, Marius Chivu – Mantu, verişorul lui Maitreyi, Radu Micu – Harold, prietenul lui Eliade,Teodora Garofil – servitoarea
Nu știu ce mi-a plăcut cel mai mult- regia, semnată Chris Simion, coregrafia aparținând lui Carmen Pesantez, scenografia de Adina Mastalier!
Sau învolburarea de energii,  numeroasele planuri tematice, confruntarea între voință și trăire spirituală, iubirea interzisă de regulile castei, devenită  păcat,  dezlănțuirea frenetică a iubirii, de la  ghidușiile copilărești la dramatismul despărțirii.
Joc  implicat total, dans, muzică,  costume, obiceiuri, tradiții,  sărbători în stil hindus, bijuterii, sariuri , unul mai frumos decât altul,  lumânări parfumate,  perne de mătase,  amețitor parfum   de smirnă. India misterioasă, în prima parte a secolului XX. 
O Maitreyi tânără, turcoaica Aylin Cadir, iute  ca argintul -viu, frumoasă, spontană,  simplificată și  profundă în același timp, copilăroasă , dar matură, tulburătoare prin gestică,  tristă și veselă, zburdalnică și supusă, îndrăgostită, zbuciumată  bolnavă de iubire, închisă în sine, supusă  tradițiilor  castei sale.
Allan,Vlad Zamfirescu-  Mircea Eliade-  șarmant, cuceritor, spumos, dar profund , rafinat, cunoscător al operei lui Rabindranaht Tagore, apoi al hinduismului, atent, îndrăgostit, gelos, înflăcărat, în stare să renunțe la  religia strămoșească  în favoarea iubirii,  zbuciumat, devastat, alungat. 
Stări, atitudine, - toate laolaltă într-un personaj fermecător..Cred că-mi place mai mult decât tatăl lui!
Să n-o uit pe Anca Sigartău- femeia indiană, mereu în urma   puternicului său bărbat,  elegantă, așezată, răbdătoare, mamă  bună, resemnată,  vorbind mai mult cu sufletul, aparent simplă ca o carte deschisă, complicată în structura ei  bengaleză.
N-aș vrea să nedreptățesc  pe cineva-  am proaspete în minte toate amănuntele celor două cărți, la care  s-au adăugat alte informații. 
Piesa este un succes-  două planuri , ca-ntr-o oglindă-India, tărâm  tulburător, cu  filozofia ei  profundă,  o iubire  mare cât o  poveste, cât adevăr , câtă fantezie!  
 Doi autori,  două convingeri.
Niciodată Maitreyi și Mircea  n-au mai avut răgazul  să-și spună  tainele. 
Întâlnirea lor de la Chicago , în 1973, după  aproape  43 de ani a fost. 
Atât.
A fost. 
La ce bun, mă întreb eu, cititoarea/spectator, să se despletească tainele unei iubiri?
Adevăratele povești  trebuie să rămână încărcate de mister.
 Eroii le-au trăit! 
Noi gustăm clipa întâlnirii cu mirajul iubirii, învăluit  frumos, în parfum,  vrajă,  mișcare,  departe și aproape- laolaltă.
Dragostea nu moare!
Să-mi ierți, te rog, calitatea fotografiilor, nu pot renunța la ele, fac parte din poveste. 

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

tango final

Pe afiș citesc numele unei piese cu doar două personaje interpretate de Maia Morgenstern și de un tânăr actor a cărui mamă este; nu știam absolut nimic, nici măcar subiectul piesei.
Vineri. Seară tăioasă de noiembrie. Plouă mărunt. Nu contează ,în sala mare a Cs, îmi zic, va fi cald și bine, și apoi, o sa văd un spectacol mai puțin obișnuit.
La intrare ni se spune că programe nu există, fiindcă le-a uitat șoferul(??) la București.
 Sala, ocupată pe jumătate, un bilet costa 35 de roni , este neîncălzită , doar nu plouă, în rest este ca afară. Spectatori - de toate vârstele, bine îmbrăcați, adică gros. Și copii . Somnoroși.
Decor simplu-aveam să-mi dau seama că reprezintă o cameră de hotel argentinian?; o canapea ,două fotolii, o ladă albă de lemn , plină cu rochii, eșarfe, pălării, o masă pe care așteaptă două pahare înalte și o sticlă de șampanie.
Se trage cortina:
EA ,
într-o ușoară rochie neagră de seară,păr grizonat, strâns cu o panglică strălucitoare, o fostă mare actriță,Valeria Duran, un fel de Greta Garbo,retrasă de mulți ani-20 -din lumea artistică, dar și din cea socială, pentru că într-un moment nefast a făcut niște declarații șocante din viața personală.
El-
Tudor Aaron Istodor, un tânăr jurnalist evreu  pacient frecvent al unui medic psihiatru, dispus sa facă orice îi stă în putință, spre a obține un interviu de la divă.
Uit și, ca mine, uită toți ceilalți, de frigul din sală și-mi ascut bine auzul- sonorizarea este defectuoasă- către povestea- metaforă.
Două personaje  potrivnice;
ea-
rafinată, experimentată, carismatică, ironică, plină de ură"„dragostea este un joc crud", sarcastică, dar nostalgică , se privește în oglinda ochilor tânărului interlocutor, amestecând medicamente antidepresive cu alcool.Neiertător , timpul  nu a cruțat chipul, nu a iertat sufletul.

el-
Diego Goldstein ,provenit dintr-o familie destrămată , admirator al divei, de pe când o văzuse în "Contesa desculță", a cărei scenă finală îi deschisese" o fereastră spre lume", dar îl și făcuse gelos pe iubitul ei cu nume uitat, este dispus să intre în jocul paranoic, înfumurat al amfitrioanei, care ar fi putut avea în dormitor un cadavru.Este metafora prin care ea "ucide" cu ură imaginea tuturor bărbaților care, fie au iubit-o târându-se în genunchi în fața ei, fie au hăituit-o, dornici de senzațional.
Scena devine un cabinet psihanalitic, în care cei doi,"o fostă" și" un viitor",(re)parcurg drumul anevoios, adesea murdar, dar magic al ei și urcușul lui, prin care își pune în valoare toate armele unui versat jurnalist: timiditate, suferință , înflăcărare, prefăcătorie, patimă , chiar despotism.

Cei doi actori- mamă și fiu- in realitate, vânat și vânător, în piesa argentinianului Mario Diament- astăzi i-am auzit prima oară numele-și a regizorului american Moshe Yassur, născut la Iași, fost elev al lui Miluță Gheorghiu, se molipsesc, parcă, unul de la celălalt, aruncându-se într-un delir teatral" tot timpul oamenii se grăbesc să ajungă undeva".El joacă tare, ea devine fragilă, ea este amenințătoare, el se gudură, ea este anxioasă, el devine tandru și protector;
mama îl provoacă , fiul învață de la ea.

Tangoul îndrăcit,un tango Final de familie, precede crima; tânărul plătește scump îndrăzneala de a fi încolțit o celebritate, care nu mai delimitează bine realitatea de vis.
Într-un colt al scenei pâlpâie lumina unui sfeșnic...dispare și ea.

Ovațiile îndelungate ale publicului, câteva flori, pe care mama le așază grațios în brațele fiului, încheie un spectacol complex.
Am senzația că am văzut mai multe spectacole într- unul singur.