povestea ochilor albaștri

Trecuse în clasa a X-a. La cel mai tare colegiu din oraș, clasa de informatică.

Printre multele ore de mate/ info și de lecturi din Emil Cioran, pe care și eu l-am citit atunci, cu voluptate, ca să țin pasul cu al meu fiu rebel, el își găsea vreme pentru pictură, dar și pentru chitară.
Prin clasele mici, învățase ceva/ ceva cu o doamnă mărunțică, foarte

simpatică, singura care accepta să-și pregătească doritorii la ei acasă.
Fugiseră câțiva ani de la „ Moș Crăciun cu plete dalbe”, așa că repertoriul chitaristului a cunoscut transformări vizibile.
Făcea schimb de partituri cu diverși colegi, prieteni, cunoscători.

 Aveam voie doar să trag cu urechea, spectacolele jucându-se în camera lui. Zăvorâtă. 

( pe dinăuntru, bineînțeles)
Într-o zi, pe ușă, a apărut un afiș:

„ 10 lei pentru fiecare piesă ascultată”!

M-am înscris, am plătit biletul, am ascultat, aș tot fi ascultat...
Un coleg de gimnaziu i-a împrumutat o partitură, iar am tras cu urechea, chiar îmi plăcea romanța.
„Călugărul din vechiul schit„ .
În serile acelea de toamnă au crescut substanțial încasările, pentru că eram o spectatoare fidelă.
Aseară, în interpretarea unui lăutar autentic, Constantin Lătărețu, am ascultat romanța cu gândul la un noiembrie târziu, când chitaristul meu era un copil.
Iar eu, spectatoarea îndrăgostită de povestea unui nefericit călugăr !

Suprasolicitat, telefonul meu nu a vrut să înregistreze întreaga romanță...