fiorul

Ceva din adânc îmi dă totdeauna puterea de a merge drept: este un fel de iubire, chiar religioasă i-aș spune, ceva care mă duce, fie doar  cu gândul, în locul nașterii mele.

Îmi vine adesea în minte o amiază târzie  de vară, în câmp.

 Soarele se lăsase așa, într-o rână, spre pădure, discul lui de portocală se rotea  alene, nici prea cald, deloc răcoare, cleata aluneca printre lanuri de porumb,

străjeri  erau lujeri  înalți de  floarea- soarelui,  de undeva  se răspândea un foșnet  calm, mai mult o adiere fără nume, de parcă    cerul și pământul se îmbrățișau într-o  dulce  mângâiere.

 Prin nevăzute fire.

  Nici spaimă, nici  frică de singurătate, ci doar, așa,  un tainic fior,  că  toate sunt  una.

Cleata nu mai există, am căutat-o   cândva.  
Revine doar , din când în când,   în sufletul meu, cu toată poezia unui  inconfundabil parfum