fiorul

Ceva din adânc îmi dă totdeauna puterea de a merge drept: este un fel de iubire, chiar religioasă i-aș spune, ceva care mă duce, fie doar  cu gândul, în locul nașterii mele.

Îmi vine adesea în minte o amiază târzie  de vară, în câmp.

 Soarele se lăsase așa, într-o rână, spre pădure, discul lui de portocală se rotea  alene, nici prea cald, deloc răcoare, cleata aluneca printre lanuri de porumb,

străjeri  erau lujeri  înalți de  floarea- soarelui,  de undeva  se răspândea un foșnet  calm, mai mult o adiere fără nume, de parcă    cerul și pământul se îmbrățișau într-o  dulce  mângâiere.

 Prin nevăzute fire.

  Nici spaimă, nici  frică de singurătate, ci doar, așa,  un tainic fior,  că  toate sunt  una.

Cleata nu mai există, am căutat-o   cândva.  
Revine doar , din când în când,   în sufletul meu, cu toată poezia unui  inconfundabil parfum 

în graiul ei, toamna

Verzi clopoței  freamătă în pacea amiezii,

Ici-colo, câte o frunză stingheră desprinsă din ram rătăcește aiurea, 

așteaptă o clipă cât să asculte șoapte și zvonuri, 

se pierde plutind, 

 revine în cerc

 cuminte  se așterne doar ea știe cum și de ce.

Tandre liane îmbrățișează trunchiuri

bătrâne, 

verde și  galben în mișcări unduite, 

susur departe atât de aproape, 

soare și cer,

poteci, vorbe din mers, 

pași pe alei,

lumină, 

ce blândă  lumină!

35 de grade la umbră

Miercurea tăcută-începutul, la Carmen

p.s. există o limită în toate, am păstrat distanța, atât mi-am putut permite.
Cum să intru în sufletul omului?