pădurea și durerosul ei vals

Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu, suntem privilegiați că o avem!

După o iarnă care  a cam fost de împrumut- poate că-și va fi ascuns ea  cojocul pe undeva- copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți sărace deocamdată.
 Ca niște  bătrânei  la sfatul  de amiază.
 Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Au fost și vijelii.

 Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate.

Atâtea lemne cât să încălzească  un sat întreg de bătrâni neajutorați.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.

Au venit și mâini mai puțin curate, au  tăiat, au tot tăiat....bieții arbori! 

 Biata pădure.! 

Ce s-a întâmplat cu castelul ei, când verde, când arămiu?

În drumurile mele, am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze.

 Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Vienezilor   nu le place  doar  muzica.

 Ei iubesc  mult pădurea!