despre școala vorbelor

Nu-mi plac  discuțiile agresive. Nici polemicile.  Nu aș putea explica de ce, poate  că prea  aud  atâta larmă în jur, oameni vorbind  în același timp,  fără  acea răbdare a ascultării celuilalt.
  Nu agreez  nici   formele de plural  noi, profesorii, noi,  cei -cu-

stea-in -frunte  sau pe umăr.
Suntem diferiți- asta este foarte  bine,  cred. Ce-ar fi  să  cântăm toți aceeași  moțăită    melodie  sau  să  luăm poziția de  „drepți”, că trece    nu-știu cine....
Dar ceva  de zis, poate că am dreptul la vârsta și la experiența mea: am  lucrat cu  copiii , da asta am făcut,  aproape patruzeci de ani.  în sate sărace-  primul a  fost  unul în care  curții   directorului   i se rupsese  poarta, așa  că  oricine  vedea porcul legat de țăruș,  aici în județul  Argeș.Într-un alt sat, copiii își însoțeau părinții  să le cânte  oamenilor pe la petreceri.  Veneau la școală de câteva ori pe lună.
Un an, am fost „defectolog„ într-o școală, unde copiii aveau probleme speciale,erau
  inadaptabili, pentru că, de prea mici, rămăseseră ai nimănui. Sau pentru că așa hotărâseră   unii dintre învățători.
Am lucrat  niște ani buni  și cu  clase selecționate, cu olimpici.
Copiii  sunt copii.
 Cum și profesorii sunt oameni. Mai mult sau mai puțin.  Unii   sunt devotați,  talentați,  deschiși  la minte și la suflet, alții  sunt altfel.
 Deunăzi, a circulat pe aici cea mai nefericită   justificare  a  domnului care conduce guvernul , cum că  dacă s-ar  aloca  din buget bani pentru mărirea salariilor profesorilor ar fi ceva  asemănător  cu   ceea ce face săracul care se împrumută  ca să se ducă la cârciumă.„Când îți scad veniturile, e ca într-o familie, îți scad veniturile și abia mai ai bani de mâncare, de plata chiriei, nu te duci să-ți bei banii la cârciumă.”
  Stranie  și  dureroasă abordare a   unei probleme  foarte serioase de către  o persoană    care, ierarhic,  ocupă un scaun foarte înalt.
    Bizară este și   intervenția  unei doamne  pe care  un distins jurnalist a numit-o   ministreața.   Persoana care  ocupă  locul  de unde, cândva,  a slujit școala Spiru Haret, a  creat  ceva  paronimic, cumva,  vorbind despre pepsiglas.„Aşa cum spuneaţi şi dumnevoastră, să poarte măşti, să aibă viziere sau fie băncuţa dotată cu PEPSIGLAS, că de fapt despre asta vorba".
 Curat meșteșug de tâmpenie....
  Cum să te aștepți ca  învățătorul de la  Țuțuiatul  din  Deal să învețe săracul,  să  lucreze pe calculator, dacă  „vârfurile ” societății  se împleticesc în  vorbe  fără  noimă?
Totuși,  nu-i înțeleg pe niște domni,  care   de pe margine,  vin cu bățul prin gard,  doar să  asmută  câinii  unii împotriva altora.
  Da,  școala noastră a luat-o de  multă vreme  la vale.  Motivele  s-au încâlcit,  banii s-au dus pe apa sâmbetei, multe clădiri în care  ar trebui  ca  micuții să se simtă în siguranță  stau să cadă;  altă  doamnă, care  a  abramburit  învățământul și a  desființat  școlile  profesionale,  a lăsat  să fie admiși în învățământul superior   indivizi fără bacalaureat,  propune   să devină săli de  clasă  restaurantele golite de pandemie.
  Îmi vin în minte  ”Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă, când povestește   Nică al lui Ștefan a Petrii  cum învățau ei în chilia   bisericii  sau  când  scriau  cifrele cu bețișorul  în grămada de nisip.
Jalnice vremuri  au venit peste noi!
 Dar, dincolo de  toate necazurile,  trebuie  ca școala să rămână școală!  iar profesorul, învățătorul și educatoarea  să se bucure de sprijinul comunității.
Copiii  sunt ai părinților  lor!
 Cui folosește doar  critica  distractivă, fără  a pune în locul ei ceva constructiv?