cât s-ar fi înălțat,

 dacă ar fi fost lăsat să crească în voie?

Din colțul meu preferat, unde   beau cafeaua în  dimineți liniștite de duminică, mai ales,  printre șiraguri de conuri aninate pe ramuri de brad, mesteacănul meu drag își mișcă  bănuții verzi- argintii în  vârfurile fragilelor lui degețele. Încoace și încolo.

 O fi simțind el, oare,  că între  mine și el se rotește o energie aproape frățească?

  Sunt niște ani de atunci.

Când l-am descoperit, era înalt, chipeș, alb, nici puternic, nici firav. Era noapte.

Nu obosisem  făcând curse prin toată casa, până la fereastră. De cu seară- sfârșit de noiembrie- era toamnă aspră.

 Fiul  meu cel mic, proaspăt admis la clasa de informatică  nou- apărută la  Colegiul Brătianu, plecase la prima lui petrecere importantă:  Balul  bobocilor.

 În costum de  blugi. 

 Pantofi adidas.

A fost o noapte  lungă, albă  și grea.

Iarna a venit din senin. A nins cu nemiluita, necontenit. Circulația în oraș a fost întreruptă, au căzut liniile de  curent,  telefoanele au amuțit.

 Curgea noaptea  într-un alb  liniștit,  necruțător.

 Așteptam. Ce altceva  puteam face?

   Doar plânsul îmi era de ajutor.

 Atunci l-am zărit.

 Mesteacănul se   înconvoiase ca un moșneag cu șalele rupte.

Paralel cu stratul înalt de zăpadă, care tot urca. Pe tulpina lui frântă , alt strat înalt înghețat  își făcuse loc, manșon strivitor.

Eram deznădăjduită, goală, neajutorată.:unde o fi copilul meu nepotrivit îmbrăcat, cu  capul descoperit, o fi înghețat pe undeva, cum să ajungem la el?

Am pierdut șirul orelor, noapte se  topea  lent de tot,  alb pretutindeni,  cred  că  am prins ceva vești de  la radio.

Într-un târziu, o fi fost către prânz, băiatul meu înghețat a apărut printre  blocuri.

  În spatele lui,  înghețat și el, în mantie uluitoare, purtând un fel de solemnitate  cavalerească,păstrată cu  puterile secătuite  ale   degetelor lui rătăcite, în mantie, mesteacănul strălucea  în  albul imens al  zilei.