în alb și negru

Întâia nepoată pentru Maica Fănica, dintre cei doisprezece nepoți, câți aveam să fim, Andrenuța nu-și cunoscuse părinții; mama ei, fata cea mare a maichii, sora tatălui meu, murise la câteva luni după naștere, iar tatăl dăduse bir cu fugiții.

A crescut-o maica.Cum a putut, cum s-a priceput ea mai bine. Erau vremuri grele.

Tatale, soțul ei, bunicul Andrenuței și al meu dinspre tată, dulgher de meserie,se întorsese fără un ochi din război.

Erau ani secetoși, femeia ținea cu greu casa.

S-a deprins cu negustoria; săptămânal, mergea la București cu ce găsea în gospodăria ei și din ce-i vindeau prietenele. Aducea din capitală produse noi pentru lumea satului: drojdie, vopsea de toate culorile, ațe răsucite, mătase pentru cusut, halva, bomboane umplute, baticuri, broboade.

Așa o știu pe bunica: mereu dreaptă,vara, cu un fir de busuioc înfipt în bluza de pînză țesută în casă, pătrată la gât, cu fusta ei creață, în joc de melcișori turcești pe fond negru.

Și privirea aceea extrem de serioasă, că toți nepoții o știam de frică.

Andrenuța a plecat la București de îndată ce a terminat cele șapte clase. S-a dus să-și facă un rost.

Când a revenit la maica, în concediu, după vreo doi ani, era mare domnișoară.

Cu unghiile roșii.

În serile de Crăciun s-a dus la toate balurile.

Cred că eu eram în clasa a doua. M-au impresionat unghiile ei, nu mai văzusem așa ceva.

Am întrebat-o ce s-a întâmplat.

Mi-a răspuns cu seriozitatea bunicii noastre:

-Ehee, este ceva foarte greu. Să nu-ți treacă prin minte să faci asta vreodată. Cineva mi-a pus culoare pe sub unghii.

M-a speriat rău de tot, că nu m-am mai gândit la chestia cu vopsitul unghiilor până prin liceu, când toate profesoarele aveau manichiură deosebit de frumoasă.

Astăzi, m-am uitat prin poze, am văzut-o pe Andrenuța, care de multă vreme și-a căutat drumul printre stele...

Maica Fănica ne veghează și ea dintr-un colț de cer...

„O, cum o văd și-acum, cu furca-n brâu înfiptă,

O văd și simt cum trece prin mine un fior,

Căci parc-aud și-acum povestea cu crăiese

Și fusul la ureche cum sfârăie ușor...”

Nicolae Labiș

1Mihai Macuc