”Mândria celor tineri

este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție. „

Democrit.

mîine fără ieri

O cunoștință și-a agățat sacoul, scump sacou, în clanța ușii. Nu poate să renunțe la o haină bună, nouă și frumoasă. A întrebat în dreapta, a întrebat în stânga, nimeni nu știe unde se repară haina.

Mda, am zis eu, era, cu niște ani în urmă, prin secțiile de croitorie de modă renumite, de altfel cam toate erau foarte cunoscute, era, zic, câte o doamnă, lângă ușă, un birou mic, cât o bancă de elev, o lampă și ceva, un cilindru metalic.

Acolo, doamna cu ochelari speciali, nu conta vârsta, remaia ciorapi de damă și stopa haine.

Așa se numește repararea hainelor:stopare.

Doamnele s-au pensionat, erau câteva în tot orașul; de cilindrul făcător de minuni nimeni nu mai știe, au dispărut și croitoriile de lux, ciorapii se aruncă, de îndată ce scapă firul...

Nici brodeze nu mai sunt, ce bluze, ce ii, ce fețe de masă!

Alte vremuri!

Modistele? câte flori, pariuri, voalete, pălăriuțe...

Ceaprazarii?

Cum nu știi ce sunt ceaprazarii? confecționerii de șepci, berete...

Pălărierii? îi mai afli în "Titanic vals."

Și la țară erau niște meseriași excepționali: cojocari, cizmari, crescători de viermi de mătase, specialiști în trasul mătăsii din gogoșile galbene...

Lumea i-a uitat.

Mi-au venit în minte niște chipuri dragi, scumpe sufletului meu!

Le spuneam simplu: moș Andrei și tușa Vasilina.Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.

Moș Andrei era nevăzător din naștere.

Tușa Vasilina îl purta numai în alb. Era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți , atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era țesută în casă.

Din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească , să devină moale.

Toată ziua , el împletea mături: mici , pentru periat hainele, mari pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească.

Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui , așa că măturile aveau mare căutare.

Seara cănta la clarinet. Nu știu cine i-l cumpărase. Știu doar că sunetele, când triste, când vioaie, mă încântau, atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug la ei.

Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.

Moș Niculaie era meșter: potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi în forma de T.

Ne da vara niște prune mari si gustoase, pere galbene și moi. Îngrijea cu mare dragoste nespusă gradina boierească.

Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu.Era o livadă mare cu mulți cireși.

Îl însoțeam , de multe ori , când oblojea rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr.

Eu il ajutam cum puteam, pentru că miercuri seara puteam să ascult, la radioul lui cu galenă, teatru radiofonic pentru copii.

Am ascultat prima oară, mai apoi a cumpărat și tatăl meu un aparat mic, "Per Gynt".

Într-o seară, tușa Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei în odaie.

Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie , a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minunam.

La gramofonul lor, am auzit voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței, la două gospodarii de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța,o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea.

Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.

În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.

Câte una.

O înveleam într-o foaie de ziar, nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.

Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.

Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- învățat primele cuvinte în limba franceza și în germană.

Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita,
nu spunea prea multe vorbe.Înțelegeam că nu sunt greșeli.

Odată, când a venit vremea să dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat, fără să le cer, atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI?