”Mândria celor tineri

este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție. „

Democrit.

mîine fără ieri

O cunoștință și-a agățat sacoul, scump sacou, în clanța ușii. Nu poate să renunțe la o haină bună, nouă și frumoasă. A întrebat în dreapta, a întrebat în stânga, nimeni nu știe unde se repară haina.

Mda, am zis eu, era, cu niște ani în urmă, prin secțiile de croitorie de modă renumite, de altfel cam toate erau foarte cunoscute, era, zic, câte o doamnă, lângă ușă, un birou mic, cât o bancă de elev, o lampă și ceva, un cilindru metalic.

Acolo, doamna cu ochelari speciali, nu conta vârsta, remaia ciorapi de damă și stopa haine.

Așa se numește repararea hainelor:stopare.

Doamnele s-au pensionat, erau câteva în tot orașul; de cilindrul făcător de minuni nimeni nu mai știe, au dispărut și croitoriile de lux, ciorapii se aruncă, de îndată ce scapă firul...

Nici brodeze nu mai sunt, ce bluze, ce ii, ce fețe de masă!

Alte vremuri!

Modistele? câte flori, pariuri, voalete, pălăriuțe...

Ceaprazarii?

Cum nu știi ce sunt ceaprazarii? confecționerii de șepci, berete...

Pălărierii? îi mai afli în "Titanic vals."

Și la țară erau niște meseriași excepționali: cojocari, cizmari, crescători de viermi de mătase, specialiști în trasul mătăsii din gogoșile galbene...

Lumea i-a uitat.

Mi-au venit în minte niște chipuri dragi, scumpe sufletului meu!

Le spuneam simplu: moș Andrei și tușa Vasilina.Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.

Moș Andrei era nevăzător din naștere.

Tușa Vasilina îl purta numai în alb. Era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți , atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era țesută în casă.

Din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească , să devină moale.

Toată ziua , el împletea mături: mici , pentru periat hainele, mari pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească.

Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui , așa că măturile aveau mare căutare.

Seara cănta la clarinet. Nu știu cine i-l cumpărase. Știu doar că sunetele, când triste, când vioaie, mă încântau, atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug la ei.

Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.

Moș Niculaie era meșter: potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi în forma de T.

Ne da vara niște prune mari si gustoase, pere galbene și moi. Îngrijea cu mare dragoste nespusă gradina boierească.

Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu.Era o livadă mare cu mulți cireși.

Îl însoțeam , de multe ori , când oblojea rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr.

Eu il ajutam cum puteam, pentru că miercuri seara puteam să ascult, la radioul lui cu galenă, teatru radiofonic pentru copii.

Am ascultat prima oară, mai apoi a cumpărat și tatăl meu un aparat mic, "Per Gynt".

Într-o seară, tușa Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei în odaie.

Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie , a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minunam.

La gramofonul lor, am auzit voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței, la două gospodarii de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța,o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea.

Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.

În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.

Câte una.

O înveleam într-o foaie de ziar, nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.

Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.

Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- învățat primele cuvinte în limba franceza și în germană.

Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita,
nu spunea prea multe vorbe.Înțelegeam că nu sunt greșeli.

Odată, când a venit vremea să dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat, fără să le cer, atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI?

„Dorința

   pe care o avem când năzuim spre un anumit bine este însoţită de iubire şi apoi de speranţă şi bucurie, în timp ce aceeaşi dorinţă atunci când năzuim să ne depărtăm de răul contrar acestui bine, este însoţită de ură, teamă şi tristeţe, din care cauză este socotită contrarie sieşi.”
René Descartes.

De-a lungul anilor, am reușit  să  am o bibliotecă  frumoasă!    Multe  dintre  cărți  le aparțin copiilor mei, care  au în sânge   dragostea  de carte, dragostea de lectură, motiv care , fără  modestie o spun,  îmi  creează  un fel   special de  mândrie.
   Unele cărți îmi sunt foarte aproape de suflet, le pot mângâia  coperta  înainte de a le redeschide, le las pe ele   să-mi arate  una sau mai multe pagini speciale.
 Au ele, cărțile, acel ceva  pe care   omul nu-l poate avea: o tăcere care nu intimidează, o tăcere care te atrage, te liniștește, te captivează!

În penultimul an de facultate, profesoara de gramatică franceză structuralistă  ne-a obligat să traducem- mai apoi aveam să înțeleg  de ce-   multe pagini din „Discurs asupra metodei.”
 A fost o muncă   grea de tot, cartea păstra urmele strădaniilor mele. Și ceva  mai mult decât suflet.  nesomn,  grijă,  chiar pasiune.
O colegă nu mi-a mai restituit-o .
  Nu pot să uit cartea aceea...
Am căutat caietul în care aveam multe însemnări.  Nu l-am găsit... .

   Poate   că într-o zi,  o să dau peste el.
Cineva, un prieten  pasionat  de   matematică și de filozofie, a adus astăzi  niște însemnări   fascinante. După ce le-am citit, m-am gândit  la cartea mea, la mine, cea care traducând    din   René Descartes, învățam să  mă  cunosc.

 Și mai ales,  să  cunosc.
.
*Numai pe gândurile noastre suntem pe deplin stăpâni.„
*Cele mai mari minți sunt capabile de cele mai mari vicii, precum și de cele mai mari virtuți„.
*În fond,  mă îndoiesc și cuget, presupun tot timpul faptul că Eu mă îndoiesc că Eu  cuget, deci  că Eu  exist.
*Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist, exist, deci Dumnezeu este.”

René Descartes.

”Undele visează spume,

    cerurile înșiră   nori”.

Mihai Eminescu

Primele mele  lecturi  au fost  niște povestiri asemănătoare  basmelor. ”Nuielușa de alun ” și Palatul de cleștar” . Mi le-a adus în dar, în clasa  a  II-a, cred, mătușa mea  de la  București, sora cea mică a tatei.  

Cărțile au  dispărut odată cu  înstrăinarea casei părințești, în al cărei pod  mama  păstra tot felul de lucrușoare,  care  nu  mai încăpeau altundeva.
 Mama   nu se putea despărți de ele..

  Într-o zi,  era, deja, târziu, am conștientizat, cu o tristețe   apăsătoare,  cât  de  valoroasă era pentru  mine  lumea aceea  de   mărunțișuri. 

 Nu erau  mărunțișuri, acolo  trăia  o altă lume!

Lumea  care  mă formase pe mine.

 Cum spuneam,  am deschis ochii  spre carte, citind   basme. Uitam de mine, uitam  unde  mă aflu și pluteam, eram, când  fiica  cea mică a  împăratului, când sora ei mai înțeleaptă, când  slujnica  mereu  tristă. Îi ștergeam lacrimile  cu  batista  mea  sufletească,  apoi așteptam  să  apară, de undeva,  norocul. 

Și el  venea !

Următorul  basm  mă purta  altundeva.Într-un loc, unde  chiar dacă  erau vrajbe,  încrâncenări, după  o vreme,  mai cu seamă, pe înserat,  cobora liniștea.

 Răul  dispărea și, fie că aveau loc  un ospăț sau  o  călătorie,  totul se  îmbrăca în lumină.

  În anii aceia  nu-mi făceam deloc  probleme în legătură cu  împărțirea lumii în  săraci și  bogați.  

Nici   de ce  existau pe lume  și prinți, și cerșetori.

 Prin clasa a  IX-a,  domnul Neagu, un  strașnic profesor de istorie,   mi-a deschis ochii către inechitatea socială, culmea!  vorbindu-ne  despre  războaie, despre expansiune, despre Alexandru  Macedon. Asta,  în vreme ce , la ora  următoare de  economie politică, alt  domn,  Nasta ,(purta niște pantofi cu  talpă  groasă, cam în orice anotimp, un fel de șenile)  ne   tooot spunea  cât de periculoși sunt capitaliștii  și  ce  val de bine  se așterne peste  noi  dinspre un anume punct cardinal.

 Au trecut anii,  eleva  de odinioară, ea însăși, mai apoi, profesoară,  a trăit, a citit, a  văzut  câte ceva  din mersul lumii.

 Ieri, pe după prânz, în  clipele mele de „eu cu mine„, ascultam colinde, privind  albul  de afară. 

 Involuntar, am deschis  televizorul.

  Pe ecran, alături, un  bărbat și o  femeie.

Președintele  țării, care  nu este împărat, este, însă, un  conducător, un om ales prin vot să reprezinte  țara și poporul  trăitor în granițele   țării. (cuvintele astea, săracele de ele,  sunt tot mai zgribulite în iarna  care  a început  năvalnic) 

 Și este, îmi place  să repet asta, că poate aud  și alții, profesor.

 Profesor de  fizică. 

 Și mai este  un  vorbitor  perfect  și cititor, la  cald, al celor mai importante știri din lume,  în  câteva  limbi  de circulație  internațională.

Și  este, ca atitudine, un  OM educat.

  Omul acesta,  conducătorul  țării în care noi locuim,  fusese „acceptat „ în vizită,  la  guvernul  aceleiași  țări, guvern care  are în frunte o  doamnă.

Ce a ieșit din această   întâmplare  nu  prea pot  să spun, că nu am înțeles.

 Dar, către seară, când, din nou, am deschis televizorul, înainte de a pleca  la   concert,  a apărut  un al  treilea  personaj. 

Liniștit, ca  o apă  după ce  au trecut inundațiile,  rezemat  într-un cot, în fața   mulțimii de microfoane, repede  reduse la tăcere,  a spus, printre altele: „dacă eram în locul  doamnei premier, nu l-aș fi primit pe   Iohannis  nici în curtea  guvernului„.

Dacă  ți-aș spune  că  am plâns,  sigur , m-ai acuza  de prefăcătorie  sau de infantilism. 

 Am plâns  cu tot sufletul meu  de  ființă, care  a trebuit  să  fugă,  să se ascundă, pentru  o clipă,  în lumea  inocentă  a ”Palatului  de cleștar”.

Despre părintele unui domeniu academic nou

( în ziua a  VI-a  de  prezentat o carte  bună!)

”O mașină  poate  gândi  fără să fie  nevoită  să arate ca  noi”.

Sunt unele  cărți, a  căror lectură  aș vrea  să  se termine cât mai târziu, dau  pagina  cu  un fel de  mângâiere, mă las  cuprinsă  de o stare  greu  de  numit, dacă plouă este perfect!

   Cum ar fi putut să se întâmple altfel,  când am citit„Agonia  Lui  Turing”, de   David  Lagercrantz?

  Despre scriitor  nu știam nimic, despre matematicianul celebru , auzisem, desigur.

Nu este  un roman polițist,  este o carte bună și   frumoasă,  despre un destin  extraordinar.Despre  o viață  făcută din prea multe numere și secrete.

„Personal, cred că spiritul este ,de fapt, etern legat de materie, dar sigur nu de același fel de trup ... în ce privește natura legăturii între spirit și trup, consider că trupul [poate] ține un «spirit», cât timp trupul este viu și treaz cele două sunt strâns legate. Când trupul doarme, nu pot ghici ce se întâmplă, dar când trupul moare, «mecanismul» trupului care ține spiritul dispare și spiritul găsește un alt corp mai devreme sau mai târziu, poate imediat..”Turing a refuzat  să creadă  că inteligența este ceva specific numai oamenilor, „ceva care  poate  să apară doar în ceea   seamănă foarte  bine cu o porție de terci....„

În   7  iunie 1986, exact la  32  de ani, de la    moartea  savantului Alan Turing, gânditorul  obsedat de ideea  că  inteligența umană  este mecanică și  calculabilă, cum ar fi un șir lung de  numere, Universitatea  din  Edinburgh a organizat o conferință despre geniul  dornic   să construiască  o  mașină care  să poată învăța din propriile greșeli, prin comparații  cu ultimele cercetări din domeniul inteligenței artificiale. 

Organizatorul  adunării a fost profesorul de  științe computaționale la Universitatea Stanford,  Richard  Douglas.

 Invitat   de onoare, Leonard  Corell, polițistul care a anchetat   cazul morții,  matematician , el însuși  doctor  onorific al  Universității din  Edinburgh.

”Simbolurile sunt niște instrumente înșelătoare. Un scriitor  trebuie să le lase pe  seama  cititorului...O să vă mărturisesc  că am  de multă vreme   un viciu. Visez  cu ochii deschiși. Sunt cel mai  înverșunat  visător  dintre cei pe care i-ați văzut.

 Singura  problemă este că  la  șaizeci de ani  e greu să te gândești la viitor și să spui: `C\nd o s[ ]mplinesc  șaptezeci de ani o să apară și marea realizare, iar după ea  și contractele   la  Hollyood.

 Așa că eu visez la trecut.

Îmi imaginez o mașină a timpului cu care călătoresc  înapoi, în strada Adlington.

Dar, în loc  să ajung acolo  pe 8 iunie 1954, așa cum s-a întâmplat, ajung  pe  7 iunie...„

”Dragă Allan, îți cunosc viața  mai bine decât ți-ai putea imagina și, crede-mă, știu  că  te-au otrăvit  paranoia și prejudecățile, dar, într-o zi, o  să ținem o conferință la  Edinburgh, cu sute  de oameni importanți   care au cercetat lucrările tale și uite, Allan, uită-te la asta, uite mașina universală, COMPUTERUL, cum îi spunem noi astăzi„.

Tu  mai crezi că „Agonia lui  Turing”este o carte polițistă?

de unde vine fericirea?

Poate  că  nu aș fi deschis  subiectul despre  cât de  minunat este momentul acela,  când cineva  îți  aduce în dar o carte, dacă  nu aș fi  găsit pe pagina unei prietene virtuale  un  fărâmă  de  gânduri  dedicate, printre altele, cărții.

Cu nu foarte mulți ani în urmă, Târgul de carte, „Gaudeamus„, era, pentru mine,  o mare sărbătoare, o sărbătoare  de suflet. Acolo, printre mii  de cărți răsfoite în murmur de glasuri  voioase, purtătoare de  trăiri  citite în ochi, trăiam  și  retrăiam  o  stare inconfundabilă, aceea  de a simți până în suflet ruperea  de realitate, oricare ar fi fost ea, asociată  cu  un fel de plutire  într-o lume  doar a mea.

 Au trecut anii, nu știu  de ce  nu  mă mai duc la  acest eveniment  bucureștean, a  rămas  doar  nostalgia, pe care, din când în când, o înlocuiesc  cu  mersul  în librăria centrală  a orașului, unde   îmi doresc să  mă întâlnesc  cu mirosul de  hârtie  proaspăt tipărită, să  răsfoiesc cu un anume fel de tandrețe  cărțile  mereu noi, mereu mai multe.

  Și  să-mi ofer  un dar.

  O carte  frumoasă!

Primele două cărți  pe care le-am primit, eram în clasa a  III-a, ( cred)  ”Nuielușa de alun” și  „Palatul de  cleștar”, veneau de la o  ființă deosebit de sensibilă. 

Mătușa mea, sora cea mică a tatei, bucureșteancă, așa cum   deveneau în anii aceia  mulți copii de țărani, plecați de acasă, căutându-și  rostul  în cel mai  dorit oraș, într-o  duminică, mi-a adus un pachețel, în care aveam să descopăr  cu o voluptate,  pe care nu știu dacă am mai trăit-o vreodată, o bluziță   albastră  cu buline albe,  (  am  îmbrăcat-o la serbarea de sfârșit de an, când  învățătoarea noastră, domnișoara Silvia,  mi-a încredințat  dirijarea corului  școlii ) două cărți și o punguță  cu bomboane spirtoase, verzi.

Nu  știu   ce  s-a întâmplat cu  cărțile mele, au trecut mulți ani de atunci. 

Undeva, în suflet,  tainică, se scaldă în lumină  calda lor  amintire.

 Îi  mulțumesc mătușii mele, ori de câte ori vorbim la telefon  sau ne  când   merg eu  la ea în  câte o vizită scurtă. 

 Timpul....

Când , în școala unde am fost profesoară  aproape treizeci de ani, rând pe  rând,  colege și colegi își încheiau activitatea, că așa  a decis legiuitorul,  sindicatul, reprezentat  în anii aceia de o doamnă care predase  limba rusă, sărbătorea  evenimentul , dăruind persoanei în cauză un pachet,  cu același  conținut: niște pahare și o lenjerie de pat. 

Nici eu  nu am scăpat, la vremea potrivită,  de acest  stupid cadou.

 Nu știu  ce  sentiment vor fi trăit respectivii colegi, când, ajunși  acasă, desfăceau pachetul. 

 Ce știu este  că,  într-un astfel de moment, eu  am ales  să  înfrumusețez  clipa despărțirii  de școală,pentru fiecare  coleg ,însăilând   un  fel de medalion, cu  momente, mai ales   simpatice,  din viața  noastră de cancelarie.

  Și, celor  din catedră, să le pun o carte  sub  vorbele mele.

Ca o paranteză, o fostă colegă, profesoară de  biologie,  ori de câte ori ne întâlnim, îmi spune  că păstrează, la vedere în bibliotecă, medalionul  pe care i l-am  dedicat prin 1990.

De ce am scris ce am scris?

 Așa. 

de vorbă (nu doar) cu cartea

”Așadar, ce am eu   în comun  cu oamenii, semenii mei, pentru  ca ei să asculte mărturisirile mele,  ca și cum ei, și   nu  altcineva ar fi în stare  să-mi vindece slăbiciunile? Ei, care  sunt un  gen ciudat de ființe, dornice să cunoască viața  altuia, dar delăsătoare atunci  când trebuie să și-o îndrepte pe a lor. 

De ce încearcă ei să afle de la mine  cine sunt eu, când nu vor să afle de la Tine  cine sunt ei?

Și, de fapt, de unde știu ei dacă eu spun sau nu adevărul, atunci  când aud de la mine ceva despre mine însumi, de vreme  ce  niciunul  dintre  oameni  nu știe  ce se petrece în om, decât duhul omului care se află într-însul?”

”Confesiuni„, Sfântul Augustin

un sociolog francez,

 Gabriel Tarde,  zice că viața se reduce  la căutarea imposibilului.

 Așa să fie?

Te poți plictisi de orice.

 Nu și de a înțelege.
Ne adunăm pe aici, vorbim , de una de alta, vremea trece..
La doi pași, e lumea adevărată. Cu necazurile ei. Necazuri mari, chiar dacă, în fiecare seară,  speri să se șteargă de la sine, precum  datoriile unora . Nu au toți noroc. 
În urmă cu niște ani buni, când luam salariul- totdeauna am preferat verbul a lua, nu a primi, asta se întâmpla în primele zile ale lunii și apoi la jumătate,  împărțeam banii conform listei. Ratele nu erau la mine!!
Nu trăiam  ușor deloc, scăparea mea și-a altora ca mine erau  părinții- buni gospodari- așa că mâncarea nu constituia  deloc o problemă. 
Când vecinii și cunoscuții mi-au aflat meseria, au început cererile pentru pregătirea suplimentară a copiilor.  Mi-am ajustat bugetul, încă  nu se inventase treaba cu  impozitarea  oricărui alt mic venit, în afara muncii la stat sau dacă era, nu știam eu, și dacă nu știam, nu știam..Munceam pe rupte, și la școală , și acasă. Vorbesc foarte serios, n-am făcut niciodată  lucruri de mântuială.
 Marii oameni de afaceri nu se iviseră, aparent , eram egali în drepturi-așa suntem și acum- dar erau destui care primeau atenții  direct la domiciliu , prin șoferul directorului. Cine a trăit  pe atunci știe sigur  ce spun.
Vacanțele aveau farmecul lor, două săptămâni la mare sau la munte, cu bilete de la OJT- am plătit cotizație degeaba sindicatului, de asta tot am mereu ceva  cu domnii și doamnele  în cauză, să nu citească  dacă trec pe aici. 
Restul zilelor, la țară! Frumos! Seri lungi, cu prietenii și familia, citeam  tot ce apărea în  Romanul secolului XX, la  Globus, revistele de specialitate, pedagogie, psihologie, pe care  le cumpăram-îmi puteam permite să le cumpăr,   cine auzise că ar exista internet?
 Plimbări în locuri dragi, rude, ceaiuri, că pe vremea aia nu erau discoteci, volei pe terenul de sport al școlii unde am învățat, nunți, filme, teatru. //

Aseară am intrat la Casa Cărții- căutam daruri pentru nepoței- câteva jocuri, cărți, un lego. 
Am ales  ce voiam, chiar  aveam o stare de bine.  M-am plimbat printre rafturile doldora de cărți, mirosea a proaspăt, pentru o clipă am uitat că nu mai sunt nici elevă, nici studentă, nici tânără mămică. Am visat cu ochii deschiși, mângâind coperțile lucioase. 
N-am putut pleca fără o carte pentru mine. Cadou. De mărțișor.

Vânzătoarea m-a recunoscut. Și eu mi-am amintit-o imediat. Schimbaserăm câteva vorbe iarna  trecută. 
Atunci câștiga lunar  730 de lei, da, 73o de lei. La treizeci și cinci de ani.

Acum primește mai puțin,  stă cu chirie, ea zicea în chirie, așa spun toți tinerii, are o fetiță în clasa a treia.

M-am rușinat în sinea mea.

 Da, exact așa s-a întâmplat.

M-am simțit vinovată.
Cum o fi mai bine?

cu degetul pe rană

Deunăzi, mai mult în joacă, scriam despre începutul carierei mele de profesoară. 

Prietenii mi-au răspuns care cum a simțit, cei mai mulți au citit printre rânduri că prea ușor n-a fost. Și chiar n-a fost.

 Mare mi-a fost- cum să-i zic-uimirea/spaima/dezamăgirea/revolta împotriva tuturor și mai ales a unora, când , seara târziu, întoarsă dintr-un loc drag sufletului meu, am descoperit  scrisoarea, că o scrisoare este, unui tânăr coleg de meserie.. Ar putea fi foarte bine o profesoară ca și mine. 
Nu spun mai multe.
Zic doar că tot ce mi-a scris mie tânăr(a)(ul) coleg(ă)  ar trebui să fie citit cu ochii mari cât fereastra unei săli de clasă de către noi toți, care ne trezim dimineața , ne facem cruce și ne gândim încotro s-o apucăm.

Este vremea testelor inițiale- mare scofală!vorbim, poate,  și despre ele, mai târziu, că oricum, nu contează.

 Acum- citiți aici:

Anonim spunea...

Mda, frumos, romantic, dar să vedem cum este situaţia acuma. Carevrasăzică subsemnata/ul gată facultăţile filologice/mate/geo/bio/etc, ia 9,80 la examenul de titularizare, mere cu avînt să predea limba română/geografie/mate/biologie. Post n-a mai fost de vreo 10 ani scos la tarabă aşa că are statut de ,,suplinitor" şi nu oriunde ci undeva, la vreo 50-60 de km depărtare de marele oraş. Asta în cazul fericit în care norma de suplinire nu e formată din ore la 3-4 şcoli diametral opuse din ăl mai mare judeţ (200 km de navetă săptămînală)...
Evident nu se decontează nimic că ,,nu e banu'" aşa că autostopu' e baza, mai greu la iarnă...
Nu-i bai, merem să ne facem meseria, doar avem vocaţia de dascăl, de mic ne jucam cu păpuşile de-a şcoala, la grădi făceam pe ,,doamna'' cu copii, puneam note aşa că asta am visat asta facem.
Ajunjem la ,,şcoală" -de regulă o gioarsă dărăpănată cu buda comună şcoler-prof-borbat-fumeie, aci tov. derector (cu aer de spiritus rector) e foarte nervos că di ce se prezintă cineva să ia postu' în primire. Ani de zile îl dădea la un necalificat de ăsta cu nota 1-2 la examene de-l dă la tv în fiecare toamnă cu titlul ,,dascăl de nota 1 la catedră" etc... ştiţi voi povestea -nevasta/cumnatu/fratele/verişoarei nu ştiu cărui popă/miliţian/grăjdar/injinier/primar de prin sat.
Mai sunt prin ,,canţelarie'' vreo tri colegi în prag de penzionare care predau di tăti de la fizică la educaţie fizică.
Copchiii ,,este'' majoritatea niscaiva ţîgănuci obraznici ce n-or fost văzută o portocală în viaţa lor. La crăciunul trecut le-am luat vreo 2 kile, le-or horpăit/îngurgitat hulpavi cu tot cu coajă.
Ce sobă, ce flori, ce zîmbete. ce parfum??? eeehhh vise fătu' mieu... Eventual ce putoare!
La sfîrşit de lună fluturaşul arată mîndru în colţul din dreapta 800 lei.
Miliţianul din sătuc are norma de hrană 600 lei, nu mai vorbesc de salar, casă de locuit asigurată, Golanu' inscripţionat ,,MILIŢIA" supt cur, şi Octavia (luată în lizing) pregătită duminica de drum pentru mers la ,,judeţ''...
Anu' aista îi mai fain: Ştim că nota de la titularizare e valabilă 3 ani, dar ce folos?
O rîgîit nen-tu Funebriu (sau mai degrabă Badea Oană) o normă că cică cum ar veni aşa: unu cu nota de 5 anu' curent are prioritate la ales ore în faţa unuia
cu 10 din anii trecuţi.
,,Cul'' nu? Iată-mă-s nu isprăvniceasă (aşa cum greşit aţi putut a crede) ci fără post, sînt în stendbai aştept niscaiva grevidă/penzionar/sătul de România/decedat să elibereze niscaiva ore.

Are rost să pomenesc de chirii, mîncare, copchil, luat regulamentar al 2 (blow)job precum a recomandat tov. ministru' şi tov preşedinte???.
Fac asigurări, vînd orifleim/avon/răşini şi alte băşini, mai stau 4 ore vînzătoare la un gostat de supt blocul meu de garconiere închiriate , se rîd puberii de învăţătoarea-vînzătoare, nu-i bai -a munci nu-i ruşine.
Haine iau de la ţîgani duminica din ocico, bune şi ehtine, niemţăşti, uneori chiar noi, 2 lei cureaua, tri rochii/tricouri/poşete =10 lei,de meri după prînz iei 4 bucăţi la 10 lei că-i omerta espesiales, de-ale gurii mai trimete muma soacră, cartofu'-i baza că păsula-i scumpă.
Asta e situaţiunea doamnelor şi domnilor foşti/actuali/viitori dascăli.

P.S. (că văd că aşa trebe, e cul pă blog să pui peseuri)
Tătătăt ce am fost scrisă se întîmplă pe viu şi în direct unde credeţi? Nu, nu în fundul Moldovei ci chiar în judieţu' cu 1% şomaj oficial recte judieţul cu ăi mai puţîni şomeri din România recte-i fruncea ţării, vă las pe dumneavoastră dragi cetitori să ghiciţi unde.

P.S.2 Aşa-i că-i fain să fii profesor?
Aşa-i că dac-ar fi s-o iau de la-nceput tot profesor de limba română/geografie/mate/biologie m-aş face?
INCERTITUDINI spunea... @ANONIM,   Dragă Colega,
Îți mulțumesc din suflet pentru franchețea prin  care ai realizat în culori absolut naturale dimensiunile școlii de astăzi, ale școlii de undeva dintr-o altă Românie, pentru că, dacă este să fim sinceri până la capăt, există nu doar una, ci mai multe Românii.
Nu vreau ca tot ce ai spus tu să se piardă!! Nu trebuie!!
Îmi dai voie să încerc- mâine sau poimâine să fac un post din gândurile tale?

27 septembrie 2011, 10:42
Anonim spunea...Da colega, poci scrie ce articol doreşti, tătătătu’ ce am scris eu reprezintă o sumă de experienţe acumulate în juma’ de viaţă de om (de borbat dacă ne luăm după calculele cu speranţa de viaţă făcute de INS).
    Scrie de pildă cum în cel mai ,,tare’’ liceu din oraş, există ,,decît’’ o budă mixtă la 80 de cadre (da da, un singur vas de WC). Şi ăla ocupat în fiecare pauză de un coleg în vîrstă care trebuie să-şi golească sonda (e operat din ’60, poate se penzionează în octombrie), îţi dai seama ce coadă e în fiecare pauză. Scrie cum ne cade efectiv, la propriu tavanul în cap, din cauza vechimii podului şi a cladirii în paragină.
    ,,Nu e bani” ,,atîta poate România’’ asta e placa care se pune cînd cerem măcar o banală operaţie de vopsire a clasei, nu mai zic de table magnetice sau zmartbord. Nu mai ţine, nu ne mai pot minţi, banii se cheltuie cu ghiotura pe tot felul de prostii după principul chelu’ cu tichia de podoabe. Carevrasăzîcă ne trebe cartele şi camere web, (http://www.tion.ro/inspectoratul-scolar-timis-obliga-scolile-sa-adopte-sistemul-de-acces-pe-baza-de-cartele/987186) se plătesc chirii imense către venetici (jidovi cum ar zice Eminescu) în timp ce există o grămadă de şcoli de cartier care sînt fără copchii (http://www.opiniatimisoarei.ro/nu-s-a-ridicat-nicio-scoala-timisoara-ultimii-20-de-ani-dar-platim-750-000-de-euro-chirie-pentru-6-scoli-si-gradinita/25/07/2011), se cheltuieşte cu parcurile în neştire (http://www.newz.ro/stire/86484/comoara-in-iarba-timisoara-va-da-zilnic-25.000-de-euro-pentru-gradinarit.html ) pentru că e cel mai poluat oraş dar nu sînt bani pentru o amărîtă de navetă... În schimb se ascunde strategic gunoiul supt preş http://www.tion.ro/tentativa-de-mascare-a-realitatii-la-statia-de-monitorizare-a-calitatii-aerului-din-timisoara-unica-in-tara/936377

    Scrie cum bugetul securiştilor şi miliţiei a crescut, al sănătăţii şi educaţiei a scăzut.
    Scrie cum orice şofer de la salvare sau primărie, oricare secretară sugătoare de pix acadele şi alte cele de prin regiile autonome, orice soldat neinstruit sau maistor din armată (vajnici luptători cu buteliile de vin) este mai bine preţuit, văzut, respectat şi remunerat decît un educator învăţător sau profesor...
    Toate astea nu ar conta, le-aş trece uşor cu vederea dacă ar mai exista SPERANŢA. Asta e cel mai greu de suportat, nu mai avem speranţă, lipsa ei ne macină... Speranţa nu moare ultima, A MURIT DEJA. La ce să sper, că peste 5-10 ani voi fi titular/ă? Greu de crezut, odată cu scăderea numărului de copiii şi titularii rămîn fără ore şi sunt repartizaţi la 2-3 şcoli.
    La salarii decente? Niciodată, România a fost este şi va rămîne un stat miliţienesc, sprijinit pe securişti, mereu vom fi ultimii în ierarhia muncii (alături de medici).
    Mă uit în urmă şi văd că o treime din viaţa în cîmpul muncii a trecut deja, mintenaş ajung la jumate şi ce văd? Statutul profesional e cel din urmă de cînd am terminat facultatea (adică un etern candidat la examene de titularizare pentru ...nimic) , singurele realizări materiale sunt niscaiva mobile şi o gioarsă de leptop (pe care mai povestesc cu elevii) ... Am stat în chirie în toate cartierele din oraş, cunosc toate tipurile de apartamente din România (garconiere, cu 1-2-3- camere), am obosit să mă tot mut aproape în fiecare an.
    29 septembrie 2011, 08:38 //
 Anonim spunea... Mi-e ruşine să-mi mai trimeată mama mîncare la fiecare sfîrşit de săptămînă cînd ar trebui să fie invers... M-am fost săturată să am un elev în fiecare an olimpic internaţional (i-am fost profesor din clasa a VI pînă la sfîrşitul liceului) şi mulţamu’ meu să fie o diplomă??!! Îmi era jenă de colegii mei pe cînd mergeam să fac chetă pentru cumpărarea de cărţi de specialitate ( inspectoratul nu avea 700 de lei pentru două cărţi necesare pentru pregătirea unui olimpic...) Am rezolvat pînă la urmă găsind sponsorizare (regulamentar cu factură şi chitanţă) la tatăl unui elev care trebuia să rămînă corijent şi care a trecut pînă la urmă...
Să sper la penzie? De la tineretul de azi majoritatea îndobitocit? Stăteam de vorbă deunăzi cu un fost elev (nu prea strălucit) , acum în anul IV la Poli, zicea că îşi dăduse toate examenele într-o săptămînă -aşa ciac pac! Zicea că la nici un examen din aceşti 4 ani nu a învăţat mai mult de o noapte (cea dinaintea examenului). Măi să fie! Apoi aşe ceva bistoş nu-i koşer aci... Nu-i koşer nici la medicină, nu-i koşer nici la minister, ceva nu-i koşer cu ţara asta.
Elevu’ învaţă integrale, derivate, dar nu ştie să calculeze consumul la maşină sau cîţi litri de vopsea îi trebuie pentru zugrăvirea camerei ori ce şanse are la loto. Învaţă de unu’ Nichita care-şi ţucă-n talpă iubita dar nu-i în stare să scrie corect barem un CV, darămite să înţeleagă un articol de ziar.

29 septembrie 2011, 08:39

Anonim spunea... Privind retrospectiv acum aproape îmi pare rău că am tăt tras-o şi întins-o cu învăţămîntul. În fiecare început de an primeam pe merit şi pe note mari (după umilinţe la diferite uşi, milogiri şi pacheţele cu cafea parfum visichi după caz...) o ţîră ore aici, o ţîră dincolo şi aşa au trecut anii... Amu, la cei peste 15 ani de activitate în învăţămînt e clar că mă aflu într-o fundătură. Am încercat orice, tot n-am reuşit să ies din ea, din păcate nu-mi rămîne decît să iau ultimul tren către altă ţară...
Multă lume zice ,,las’ că daţi meditaţii’’, cine beteşig să mai ia meditaţii la religie sport muzică desen fizică chimie biologie geografie ori alte ,,materii fără viitor’’??
Mai zîce lumea ,,las’ că lucri 4 ore pe zi, vii acasă la 12’’ -nu percepe nimeni cît e de mare consumul psihic la un profesor, (bine că miliţienii şi cătanele ieşeau la penzie la 40 de ani pînă deunăzi ) dar oricum o rezolvat-o uica Funebriu şi pe asta, de la anul ‘om sta volens nolens zeci de persoane în sala profesorală de la 8-16 să ne uităm unii la alţii.
Multe ar mai fi de scris dragă colega, mă opresc aci să nu te plictisesc. 

Poveştile mele sunt la fel cu ale altor sute de dascăli din toată ţara aflaţi în situaţia mea.

Da, am fost la mitingul ăla din capitală (nu, nu am dansat ,,pinguinul”) am făcut şi grevă la şcoală...

Profesorul anonim.

29 septembrie 2011, 08:39

cine mai învață carte ?

Aud la știri că, la doar câteva zile de la începerea   bacalaureatului,   s-a descoperit încă o tehnică de a promova  întâiul examen important  din viață,   fără muncă. 

Se vând copiuțe.

Că se comercializa ajutorul colegial, știam , asta am descoperit-o  în urmă cu vreo câțiva ani , la clasa  unde eram dirigintă. Se  vindeau pur și simplu , teme, rezolvări de probleme, proiecte,  costul lor diferențiindu-se în funcție de itemii  problemei.

Acum , copiuțele  se procură  din comerț.

Știrea a fost transmisă ca oricare alta.

Eu găsesc în această situație un mare pericol pentru învățământul nostru. 
O  mare rușine.

Nu pot să nu mă gândesc la standardul acestui examen  la vremea când am absolvit liceul.

Când și de ce s-a produs produs prăbușirea școlii noastre?

Mi-am amintit că am un material trimis  pe mail despre o Mare Doamnă a învățământului nostru.

 Zoe Dumitrescu Bușulenga
(Maica Benedicta de la Văratec)

Citiți, nu veți regreta!
” Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina . Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. Fiorul primei intalniri, dragostea, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie." 
p.s. ce zici? 

între generații

Ne adunăm pe aici, vorbim , de una de alta, vremea trece..
La doi pași e lumea adevărată. Cu necazurile ei. Necazuri mari, chiar dacă sperăm să se șteargă de la sine, precum mai ieri- alaltăieri datoriile unora . N-au toți noroc.

În urmă cu niște ani buni, când luam salariul, totdeauna am preferat verbul a lua, nu a primi , asta se întâmpla în primele zile ale lunii și apoi la jumătate,  împărțeam banii conform listei. Ratele nu erau la mine!!
Nu era ușor deloc, dar trăiau părinții, erau buni gospodari, așa că mâncarea nu era deloc o problemă.
Când vecinii și cunoscuții mi-au aflat meseria, au început cererile pentru pregătire suplimentară.
Bugetul a fost bine rotunjit. Prin muncă foarte serioasă- la școală și acasă.
Vacanțele aveau farmecul lor, două săptămâni la mare sau la munte, cu bilete de la OJT- am plătit cotizație degeaba sindicatului, restul zilelor, la țară.
Frumos!
Seri lungi, cu prietenii și familia, lectură, săptămânal reușeam să-mi cumpăr o carte, plimbări în locuri dragi, rude, ceaiuri, că pe vremea aia nu erau discoteci, volei pe terenul de sport al școlii unde am învățat, nunți, filme la căminul cultural.
Nu spun de câte ori am văzut l-am văzut pe Morandi , În genunchi mă-ntorc la tine..


Ieri m-am dus să-mi cumpăr abonamentul la filarmonică.
Eram prima, așa că neavând din ce să mi se dea rest, am intrat alături, la Casa cărții. Eu și vânzătoarea. M-am jenat să-i cer să-mi schimbe. M-am plimbat printre rafturile doldora de cărți, mirosea a proaspăt, pentru o clipă am uitat că nu mai sunt nici elevă, nici studentă, nici tânără mămică. .
Am visat cu ochii deschiși, măngâind coperțile lucioase. N-am putut pleca fără două cărți.
Cadou, la inceput de an școlar.
Vânzătoarea, o tânără drăguță și politicoasă, a intrat în vorbă cu mine. Chiar nu știu cum s-a intâmplat. Așa am aflat că are un salariu de 730 de lei, da, 73o de lei, stă cu chirie, ea zicea în chirie, așa spun toți tinerii, are o fetiță in clasa a doua.

M-am rușinat in sinea mea.
Da, exact așa s-a intâmplat.
M-am simțit vinovată. Eu îmi pot oferi un abonament, o carte..