Prin fereastra deschisă, privesc albul iernii, rupt pe alocuri; aceiași arbori străjuiesc careul dintre blocuri, aleile sunt acoperite de pojghiță lucioasă, ici-colo zâmbește știrb câte o luminiță.
Parcă se aude și un lătrat răgușit;vreun câine izgonit în cartier de cineva din satul de dincolo de pădure.
Involuntar, caut, ce caut?
Poate ceva din poezia acestui anotimp diferit de celelalte.
Da, el schimbă locuri, case, alei, bănci, acoperișuri, pentru că de sus, o mână colosală dăruiește bogăție de alb.
Altfel, iarna ar trece neobservată.
Îmi vine în minte un crâmpei dein altă iarnă. Eram în clasa a V-a. Adormisem târziu, speriată și tristă.
La botanică, domnișoara Coca, o tânără înaltă, cu păr scurt, coafat permanent, ne cerea, pentru fiecare lecție, desene. Unele erau gata făcute în manual. Altele erau sugerate.
Pentru ziua aceea, trebuia să desenez câteva frunze de viță. Zadarnic îmi bătusem mintea, câte încercări nu am făcut pe maculatorul meu cu foi gălbui, foșnitoare..
Când mă loveam de necazuri, ceream ajutor de la tata; în seara aceea, venise târziu, așa că nici nu am îndrăznit să aduc vorba.
S-a luminat de ziuă, mama ieșise în curte să hrănească găinile, aprinsese, deja focul, simțeam aroma ceaiului de tei!
Mi-am pus niște șoșoni în picioare și o broboadă pe umeri, am ocolit casa, era frig, sticlea gheața, am găsit ușor uluca desprinsă din gardul care separa gospodăria noastră de a maichii Fănica.
Ce noroc că nu avea câine!
În mare grabă, am traversat curtea.
În grădinița de flori a bunicii mele, am zărit, aninate de suportul din lemn, câteva frunze de viță. Îmi înghețaseră de tot degetele, cu chiu, cu vai, am desprins buchețelul de frunze, chiar cu codițe.
Caietul meu de botanică- poate că și al tău arăta la fel-costa nouăzeci de bani- avea file ceva mai groase decât celelalte caiete, semăna, cumva cu blocul de desen.
Se făcuse ziuă de-a binelea, se apropia ora plecării la școală.
Am aprins lampa, ca să am mai multă lumină.
Una câte una, frunzele de viță s-au aliniat pe fereastră. Prin foaia caietului pe care o țineam cu mâna stângă peste captive, le-am conturat pe toate. Repede, le-am colorat în hainele lor naturale, galben-maronii.
Nu știu dacă domnișoara Coca m-a scos la lecție în ziua aceea...
Ce-mi amintesc perfect este o stare absolut extraordinară, trăită cu toată ființa mea de învingătoare!💓
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.