„Cea mai frumoasă poveste

 este însăși  viața„,

 Hans  Christian Andersen.

Întâmplarea  face ca, în această dimineață, să citesc un articol în care se vorbește despre temperatura  pe care ar trebui să o păstrăm iarna  în locuințe. Sunt discuții, în care se face comparație între cum ”rezistăm „noi,  românii, și cum „suportă ” iarna alții.

    De vreo săptămână, seară de seară, mă uit la un serial danez ”Rita”, un serial despre   școală  și societate în țara  lui Andersen.

 Zi de zi, profesoara  vine  la școală îmbrăcată în  blugi, rareori poartă ginși  reiați, peste care pune un tricou și o  cămașă cadrilată.

   Copii  de toate  vârstele pedalează nestingheriți, pe  bicicletele  personale, pe care le garează  într-un loc anume.

   Nu sunt  deloc înfofoliți,  hainele  lor sunt ușoare.

I-am văzut la ei acasă. În Copenhaga  bântuită de  vânturi, cărora  noi, un grup de excursioniști,  le-am făcut  față  cu  greu. 

 Era   primăvară.

Sfârșitul lui  mai nu  este deloc  cald în țara nefericitului prinț  Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de noricu fețe  cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar  măreția lui Andersen dăltuită  din iubirea lui Eduard  Eriksen”Mica sirenă„ cu  sufletul topit în spumă de  mare rezistă tuturor vitregiilor vremii.

Își tace  povestea ei de îndrăgostită  părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți  oameni din lume.

Astăzi, citind articolul despre temperatura  din locuințe, m-am gândit  că  este  vorba, înainte de toate,  despre educație.

În serile  copilăriei mele,  biata sobă duduia   din  toate încheieturile. 

  Mai apoi, în camera  din căminul studențesc, în serile geroase , ne răsfățam   deschizând ferestrele, așa de cald era...  

Au trecut anii,  copiii de odinioară sunt părinți și bunici: au rămas cu deprinderea  de  a se lăfăi în căldură.  Nici eu nu prea fac excepție.

  În țara lui Hamlet,  lumea este altfel.

Cum o fi mai bine?

Și o poveste  de iarnă

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.

 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.

   Excursia în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor, a fost un dar sosit pe neașteptate! 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l .

Poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi,mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figură tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„
p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea  poveștilor?😎