poate instinctul sacru

 

Cred că tot ce ni se întâmplă este parte din ”romanul” propriei vieți.

 Totuși, într-un fel se vede în exterior,  altfel este în esență.
Costumul popular m-a fascinat, ca să nu spun chiar că m-a vrăjit, de când aveam vreo trei/ patru ani.
 ”Măicuța”, una dintre cele două bunici dinspre tata, avea în lada ei de zestre o mulțime de
zăbranice, barișuri, tulpane- unul mai frumos decât altul. 
Se gătea duminica, în timp ce eu, cuminte, așteptam să-mi împletească în două cozi părul. 
Apoi plecam amândouă. 
De obicei la câte o rudă dintre ale ei. 


În lada de zestre a mamei, am descoperit, într-o zi, între alte lucruri ale ei, ilicul de catifea neagră, cusut manual, cu mărgelușe, în multe culori și fir auriu.

Mama îl îmbrăca în ocazii speciale, la nunți, mai ales, seara.
Înaintea balului meu de absolvire a liceului, m-am gândit că pe rochia albă de triple- voal- prima rochie cu adevărat elegantă- ar fi potrivit un buchețel de floricele cusute din mărgele. 
Fără să-i spun mamei, am descusut mare parte din ilicul ei... 
Cu chiu, cu vai,croitoreasa a reușit să coasă  buchețelul. 

Dar ilicul mamei?
Îl păstrez cu sfințenie!
Cu recunoștință, cu dor, cu iubire! 
 Numără  o sută de ani!
Este zestrea mea de suflet.
În catifeaua lui, aflu , când mi-e greu, o părticică  din  sufletul mamei!