sau despre arta de a fura timpului o clipă , printr-un popas în arhiva de suflet.💗
( povești adevărate pentru prieteni)
Nu știu cine a fost fotograful, ce -mi amintesc foarte bine este că în imagine se adunaseră o parte dintre profesorii claselor terminale și absolvenții clasei a VIII-a D.
Fusesem, în toți cei patru ani, profesoara de Limba Română a celor de la D.
”Școala Nr. 13„ pe atunci. 💗
Învățau în laboratorul de geografie, înțesat cu fel și fel de roci, hărți și materiale culese de eminentul, da am scris corect, eminentul profesor- diriginte, Domnul Brichiuș.
Deși școala era și cred că este cam cea mai mare din oraș, pentru că erau mulți copii în cartier, se foloseau, ca săli de clasă, și laboratoarele.
Era o clasă formată din copii buni, harnici, nu-i mai țin minte chiar pe toți,mi-o amintesc foarte bine pe Lori, fetița blondă și sfioasă, fiica doamnei Dobre, casieră la cinema „București”, care îmi procura ( pe sub mână, bineînțeles) bilete la filmele bune, pentru întreaga familie.
Cu premianta de atunci, fetița cu păr creț și cu niște pistrui simpatici, G. Lalu, polițist, mă mă întâlnesc din când în când.
Mereu este pe fugă....
Păstrez fotografia, un pic deteriorată, aș zice că am lăsat de multe ori albumele la îndemâna fiului mic, jucăuș, de felul lui.
O voiam , despre fotografie vorbesc, așa cum ne surprindea ea atunci.
Ieri, m-am regăsit cu o fostă colegă, profesoara de matematică a aceleiași clase, doamna Elena Mandu, care a venit la întâlnire din satul în care s-a retras.Am rugat-o să aducă fotografia.
( de la dreapta, în picioare, domnul Brichiuș, cu sacou alb, pe scaune, colega mea, a treia, subsemnata, a cincea)
Câte ne-am mai povestit, la o înghețată!💗
Unii dintre foștii colegi, șase, nu mai sunt, au rămas în urma lor amintirile...
Domnul Brichiuș, geograful, a organizat într-o duminică, cu toți profesorii școlii ( vreo cincizeci ) și cu elevii claselor la care preda, un experiment de orientare turistică în pădurea Trivale, documentat ca o desfășurare de forțe militare, aș putea zice.
Nu știu cât lucrase nu doar să confecționeze stegulețe orientative, dar le împânzise în toată pădurea , care pare nesfârșită, crede-mă).
Fiecare echipă însemna un profesor și un elev.
Seara, obosiți, dar fericiți că am dus la capăt, cu bine, un asemenea experiment, în curtea școlii, am primit laude și diplome.
Domnul Brichiuș nu mai este de mult.
Trăiește prin sentimentul că a fost un profesor de excepție!
Imaginea de mai sus, pentru mine nu este doar o bucățică de alb/ negru, este o parte din sufletul meu; ”câmpul focalizat„ este școala, în care, mai bine de un sfert de secol, m-am străduit să creez, să modelez, poate, să ajut ca din sufletele unor copii să crească aripi.
Vor fi fost, desigur, și greșeli; ca profesor, nu ai totdeauna balanța cu tine...
Am mintea și sufletul împăcate că mereu am fost călăuzită doar de a face bine.
Minunată este meseria căreia m-am dedicat!💖
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.