Fiecare an care fuge mă îndepărtează puțin câte puțin de începutul meseriei în care am investit multă dragoste. Mi-am iubit elevii cu grija mamei- nici prea blânda, nici prea aspră. Și pe cei talentati , dar și pe aceia care, din cine- știe- ce motive, nu prea se omorau cu învățatul.
Când am fost numită, pentru prima oară dirigintă, ei erau în clasa a VII-a, majoritatea baieți romi.
Școala?o construcție modestă într-un sat micuț, sărac, situat la 7 kilometri de stația unde mă lăsa autobuzul.
Nu-mi mai amintesc dacă îmi era greu sau ușor..
Știu doar ca mulți elevi lipseau de la școală.Părinții erau lăutari. Își încurajau fiii să le calce pe urme. Îi luau la nunți de vineri. Copiii veneau la scoală miercuri și joi. Unii lipseau cu săptămânile.
Am început să-i vizitez acasă .
Îmi era teamă.
Casele nu aveau garduri, dar erau păzite de câini.
Scund, cu păr des creț, mereu cu mânecile prea lungi ale unei haine , care părea de împrumut . Fusese a tatălui sau a vreunui frate mai mare.
Mi-a spus să nu mă tem-are el grijă!
Și a avut.
Am cunoscut atunci familii cu mulți copii . Trei- patru care ar fi putut merge la grădiniță, doi-trei ceva mai mari . În cămăruțe întunecate, cu lut pe jos și paturi joase, se inghesuiau nouă- zece suflete.Vorbele îmi rămâneau pe buze.
Ce răspuns puteam primi la intrebarea„De ce nu-l lăsați la școală?”
Am revăzut satul după mulți ani, când a trebuit sa merg la Consiliul Popular, pentru o adeverință.
Același drum serpuit, cu multe gropi .
Case mari, vopsite în toate culorile, străjuite de garduri de ciment sau de fier forjat. În curți mașini și, pe lângă ele. găini , rațe , curci și chiar câte un purcel.
Băieții poartă blugi și lanțuri groase de aur, la gât și la mână. Fetele au bluze mulate și se fardează pronunțat.
A dispărut sărăcia.
Mulți tineri au plecat să-și încerce norocul, cu vioara și cu acordeonul prin Italia, Spania sau Franța. Soțiile lor își oxigenează părul și poarta bijuterii scumpe.
Ei se reîntorc când cade frunza .
Cu mașini luxoase.
-Îți trimiți copilul la școală? l-am întrebat pe cel care, când era elev , îmi aducea primele micșunele culese din zăvoi.
-De, doamnă, nu chiar zilnic.
Avem câteva discoteci în sat. Și biliard și internet . Când plec să cânt la vreo nuntă și mă întorc după două-trei zile, nu-l găsesc acasă.
Am revăzut și școala. N-am intrat, pentru că nu mai cunosc pe nimeni. Am privit-o din mers. S-a schimbat puțin. Are termopan .
În curte, două portț de fotbal și o magazie cam dărăpănată. Probabil pentru lemne .Niște găini fără ocupație se învârt în jurul unui căine plictisit.
În vara lui 2020, am ajuns, printr-o întâmplare fericită, din nou, în satul începutului meseriei mele.
Tot în fugă.
Era duminică.Lumea ieșea de la biserică, râdea soarele, dincolo de gardurile grădinițelor îngrijite se arătau flori bucălate.
Satul purta haină proaspătă!
Comunitatea aceasta își are locul ei pe hartă.
Și în lume .
Pe valea Râului Doamnei .
Fiii săi, cu pașapoarte, sunt cetățenii Europei.
Deunăzi, cineva, cu o ironie nereținută, zicea că, dacă și- ar fi ales Limba Română ca meserie, într-o țară emancipată, ar fi spălat vase.
Vorbele respectivei doamne, care s-a stabilit într-o țară pe care am văzut-o într-o excursie de o săptămână( din salariul meu de profesoară în România) nu au reușit să mă rănească. Știi de ce? pentru că există, cred eu, dincolo de câștigul bănesc, ceva mult mai frumos, într-o meserie: bucuria de a fi încercat și,poate ,chiar de a fi reușit să transmiți
altora, cu tot sufletul, ceea ce ai învățat sau ai primit și tu de la alții:dragostea și respectul pentru carte.💓
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu