povestea ochilor albaștri

Trecuse în clasa a X-a. La cel mai tare colegiu din oraș, clasa de informatică.

Printre multele ore de mate/ info și de lecturi din Emil Cioran, pe care și eu l-am citit atunci, cu voluptate, ca să țin pasul cu al meu fiu rebel, el își găsea vreme pentru pictură, dar și pentru chitară.
Prin clasele mici, învățase ceva/ ceva cu o doamnă mărunțică, foarte 
simpatică, singura care accepta să-și pregătească doritorii la ei acasă.

Fugiseră câțiva ani de la „ Moș Crăciun cu plete dalbe”, așa că repertoriul chitaristului a cunoscut transformări vizibile.
Făcea schimb de partituri cu diverși colegi, prieteni, cunoscători.

 Aveam voie doar să trag cu urechea, spectacolele jucându-se în camera lui. Zăvorâtă. 

( pe dinăuntru, bineînțeles)
Într-o zi, pe ușă, a apărut un afiș:

„ 10 lei pentru fiecare piesă ascultată”!

M-am înscris, am plătit biletul, am ascultat, aș tot fi ascultat...
Un coleg de gimnaziu i-a împrumutat o partitură, iar am tras cu urechea, chiar îmi plăcea romanța.
„Călugărul din vechiul schit„ .

În serile acelea de toamnă au crescut substanțial încasările, pentru că eram o spectatoare fidelă.//

În colțul ei  de lângă fereastră, cuminte, chitara incompletă de ceva timp, așteaptă, ca și mine, un concert.