O rază în zbor!

”Caracterul însă  al unei școli bune este  ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult  decât știe  însuși profesorul”.
Mihai Eminescu ( revizor școlar)


 Astăzi este ziua  noastră, a celor, care, într-o bună zi  au decis că pot  să să-și dedice talentul, ( cu cât  va fi fost înzestrat  fiecare ), munca, ( atâta câtă va fi  fost în stare el sau ea  să „presteze”) și, mai presus de toate, dragostea pentru  copii, ( cine o va fi având) ca să lumineze minți, să bucure suflete. Să facă lumea toată mai bună!

  Am ajuns profesoară, pentru că asta mi-am dorit!  Din tot sufletul!  Trecând peste    opreliști  de tot felul. Zică cine ce va vrea să zică- și astăzi, dacă ar fi  să-mi aleg  meseria- tot  profesoară m-aș face.. 

În dimineața asta  de toamnă, ca de atâtea ori, înainte  de a mă gândi la viața mea  de profesoară, mă  gândesc cu mare drag și cu multă duioșie, la mulți dintre profesorii mei  și , dacă aș putea, fiecăruia  în parte i -aș  dărui  primul meu zâmbet,însoțit de o albă crizantemă.!

Cel dintâi ar fi Domnul Fulga- profesorul  meu de Limba Română din gimnaziu.

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2008/05/profesorului-meu-de-limba.html

Abia după aceea,  mi-aș îndrepta  ochii sufletului către  anii mei  dedicați copiilor.

 Nu știu câți dintre foștii elevi se vor gândi astăzi la  mine, ocupați cu  toate ale zilei, au, poate, multe alte lucruri de făcut.

 Unii sunt  chiar în lista mea de „friends”.

 Lor le spun ceva acum, ceva  care ar trebui să ajungă și la alții: Dragii mei, când vine  vorba  să spuneți   ”Mulțúmesc”, indiferent ce  meserii și funcții aveți  sau veți avea, dacă tot vreți să-i mulțumiți unuia dintre  foștii voștri dascăli,adăugați,  lângă   acel ”mulțumesc:   Doamna  profesoară/ Domnule  profesor!  și, mai ales, nu  uitați pronumele  personal  de persoana a II-a plural. La dativ. Așa cum ați învățat la școală.

Nu-mi plac tristețile, dar ceva tot o să spun: întâmplarea  face ca,  tocmai ieri,  la intrarea în scara  blocului  să  mă întâlnesc  cu o fostă elevă, are, cred, 32 de ani. Era cu fiul ei, școlar, foarte bucuros  că miercuri, adică astăzi, nu  se va mai duce la școală.  Auzisem de la o  vecină că  fosta mea elevă locuiește pe scară cu mine  de câteva luni, timp în care, zic și eu ,  poate că ar fi trebuit să-și facă  vreme să sune la ușă  și să mă salute.( i-am fost și dirigintă  patru ani,  drept este  că Limba Română nu era   iubirea ei cea mare)  Cum ziceam, ieri s-a întâmplat. ”-Bună ziua!„...”Bună ziua”!

Și cum nu vreau  să-mi încep ziua asta  când lumea toată își serbează  dascălii- poate că ar fi trebuit să scriu cuvântul  cu majuscule- ( nu știu cum o fi pe la alții) o să povestesc repede ceva  de care îmi aduc eu  aminte  cu  ochii  înlăcrimați!  
Lacrimile sunt de bucurie!

Odată, înainte de teză , i-am avertizat pe elevii mei din clasa a VIII-a, a căror dirigintă eram, că, dacă voi descoperi pe cineva copiind, acela va primi nota 1 .
Necazul n-a întârziat. Am văzut cum una dintre cele mai bune eleve a scris rezolvarea   părții de  gramatică, pasând ușor hârtiuța  în spate, destinatarul fiind  un  băiat, care fără "ajutor", ar fi obținut, sigur, nota 7. Omul a   transcris repede și a dat  bilețelul mai departe, către alt coleg, candidat permanent la corigență.

Urmăream " manevrele", gândindu-ma ce ar trebui să fac.În  același timp cu mine,  la eveniment asistau  ochii „autoarei". Trebuia să respect ceea ce spusesem anterior . Am cerut copiuța și mi-am tinut cuvântul.
 Nu   m-am bucurat, nicicum, de   cele petrecute, pe tustrei i-am ascultat de  nu știu câte ori până la sfârșitul  trimestrului, ca să-și  rotunjească mediile. .

Au trecut anii... 

Autoarea copiuței a devenit jurist.

 Nu mă salută niciodată.
Al doilea beneficiar al "ajutorului"- elevul cu prestație slabă - este un familist bun, un om ca multi alții. Nu știu câte cărți va fi citit între timp, dar este un om serios.
Gheorghiță-cel care a primit și a transmis copiuța - a absolvit două facultăți:"Aerospațiale" și" Finanțe".

Într-o seară ploioasă, de onomastica mea, cineva a sunat la ușă . Am deschis- era Gheorghiță- cu un superb buchet de lalele în mână .

În timp  ce-mi spunea  că întâmplarea  aceea  cu  drumul bilețelului ghinionist  l-a ajutat  de multe ori, eu,  uitându-mă  și la  fața lui   bucuroasă, și la  florile scăldate în boabe de ploaie, m-am simțit  școlărița  care  primea întâiul 10 în catalogul  vieții.

 Multe nopți de nesomn am avut  de-a lungul  vieții  de profesoară;  câte reproșuri  mi-am făcut că poate am fost  nedreaptă, ori prea exigentă. Sau  că nu am avut  totdeauna  balanța în minte, că am aplicat, poate,  corecții nepotrivite.  Uneori m-am pripit sau n-am meditat îndeajuns asupra  câte unei situații ivite cine știe  cum și de ce.. 

Totdeauna, însă, și spun asta cu mâna pe inimă - am făcut-o dintr-o mare dragoste față de ei, și mai ales,  din dorința de a-i determina să fie corecți.

 Am trăit experiențe de tot felul ; de fiecare dată , am descoperit ceva nou.
Concluzia? 

Copiii sunt minunați! Universul lor este captivant. Trebuie să vrei și să-ți dorești să-i  înțelegi!

Câteva  cuvinte pentru colegii mei  de toate vârstele, sărbătoriți  sau uitați astăzi:

Cine vrea să ajungă dascăl -sau chiar a devenit-ar trebui să fie recunoscător; este un privilegiu să le fii copiilor în preajma, să te simți tu însuți  copil, atunci când au nevoie, să te poți bucura odată cu ei sau chiar să poți plânge, să-i sancționezi când trebuie.

Probabil aceasta este o fărâmă din ceea ce căutam cu toții- " Tinerețe fără bătrânețe"!