Acasă. Adică, la rădăcini

 Viața poate fi simțită în fel și chip.

Este treaba ta dacă ți se pare superficial ce spun. Poate că tu  ești  mult mai

profund, analitic chiar.  Eu spun  ce simt.

O prietenă, femeie de afaceri, extrem de ocupată, știind cît de mult vreau să ajung în satul meu, și-a cam lăsat baltă, pentru câteva ore , treburile și , împreună, am dat o fugă acasă la mine.

Primul  drum- la Argeș.

  În plină zi, cu ochii larg deschiși, visez,  realul se amestecă cu fel și fel de imagini păstrate în tainic colț de suflet. Vaste proiecții,  să le  zic cinematografice, se
succed în devălmășie.

Îmi era  dor de mirosul apei, da, Argeșul are  nu doar miros de  plute, de ierburi și de  nisip, de cer ce se răsfrânge  tăcut și albastru în unde,  Argeșul miroase a copilărie prelungită în  adolescență, a povești trăite într-o seară, în jurul unui foc , ce curajoși eram, contam pe  Cornel  M, el era șeful, nu doar cel mai tare matematician, sufletul lui le va  fi rezolvând acum ecuații îngerilor-  băiat  de încredere  pentru  noi, cele   trei câteva temerare, care declaraserăm acasă că mergem la „ceai„.

În realitate, coceam porumb furat  de băieți  din lanul de la   Lot.  Sub clar de lună.  Mișu  L  cânta la  muzicuță, spuneam povești  de-ale  noastre,  cântam, fără  teamă de nimeni și de nimic.

  Eram în siguranță!

În mijlocul verii, Argeșul mirosea  a  cânepă  albă, dospită  câteva săptămâni  bune  sub  pietriș adunat cu migală, prins  meseriaș în țăruși.

Ochiul meu  prinde   fragmente,subconștientul este mai puternic- plaja  de atunci  a fost înghițită  de  excavatoare,  bătrânul pod  construit de nemți  a fost   înlocuit  de altul modern, mă văd  ținându-mă de  mâna mamei  în drumul nostru, la  Ziduri.

Plutele astea  bătrâne  au  vârsta primelor speranțe...

Las Argeșul șopotind, ne întoarcem în sat, arde soarele, monumentul  și-a tocit statura, cresc ierburi în jurul lui, unde în serile de sâmbătă dansam după acordeoanele a doi foști colegi de clasă. 

 Ajung   pe  ” linia „mea, casele nu mai seamănă, doar  grădinițele   cu flori și-au păstrat locul, curțile  sunt goale, unde or fi copiii?

  Tace casa mea- mereu va fi a mea-cu pleoape coborâte în fața  pomilor  încărcați de rod, și gard  înalt- doar el este altul . 

 Încetinesc pasul, deși este foarte cald,  simt  cum lacrimi îmi  scaldă obrazul, am doar amintiri, le păstrez  cuminți  în locurile lor...

 Școala, construită în vremea lui Spiru Haret( aici a învățat  tata, aici am învățat și eu), este acum  grădiniță, fântâna din spatele ei a secat de mult.

În cimitir, alte pagini ale unor biografii nescrise, flori și lumină, lacrimi de dor, se aude, în vale șopotind Argeșul.

  Din tăcerea înfiorată de răzlețe adieri, părinții îmi zâmbesc, în felul lor protector. 

Dorul are atingeri tandre- real și  poveste, acum și cândva...

Aprind o lumânare  pentru regretatul profesor de Limba română, Gheorghe  Fulga, al meu și-al multora. Lumină  și lacrimi  duc și foștilor  prieteni.

Soarele este  tot mai puternic, cerul și-a pus cea mai  frumoasă culoare!

Atâta liniște!

 La doi pași- grădiniță și școală- ambele  noi, ba chiar și sală de sport.

  Toate sunt altfel...

 Doar drumul curge în același  neobosit sens.

Prietena mea nu-mi pune întrebări, poate că știe că nici nu aș avea răspunsuri.

Binemeritată odihnă la Popasul Iancului!

Pe autostradă, bolizii  se întrec în goana lor nebunească...