Frumos, înalt, cam bucălat, nouă ne plăcea oricum. Și franțuzicăi, pentru rrrrul rostit cu un fel de mimică aristocrată.
Un rebel.
În câteva rânduri, a reușit să o supere chiar și pe Doamna Alexandrescu, profesoara noastră de latină, care ne era dirigintă. Venise la școală în pantaloni scurți.
Avea picioare frumoase!
Pe vremea aceea, nu știam ce înseamnă să chiulești, el practica subtil forma asta de revoltă, ghinionista fiind chiar eu, pentru că la geografie, mai ales, costeliva domnișoară Lupescu obișnuia să nu mai răsfoiască, din nu știu ce motive, catalogul.
Se adunau multe note în dreptul numelui meu.
Nu i-am reproșat lui Dan niciodată, a plecat din liceu, înainte de a fi găsit eu un prilej să mă răcoresc.
Nu m-am mai gândit la el până când, în urmă cu vreo șase ani, a apărut la una dintre revederile colegilor de liceu. Foarte schimbat, că m-am străduit să regăsesc în domnul din fața mea pe adolescentul rebel în pantaloni scurți.
O prietenă mi-a povestit că ani mulți, Dan a fost patronul cârciumii cu nume colorat al lui „natrix natrix„ știut , cândva, doar la zoologie.
La el se aduna boema bucureșteană, povesteau ,petreceau, un lăutar cunoscut le prelungea nopțile până se ridica soarele de câteva sulițe pe cer. Acolo, în jurul lui, ca președinte fondator al fundației „Identitatea românească„, artiști cunoscuți vor fi navigat în învolburatul râu al întâmplărilor acelor ani..
Și, când nimeni nu se aștepta , afacerea a căzut, Dan s-a retras acasă singur și bolnav, prea bolnav....apăsătoare singurătate.
Toamna de astăzi are surâs în pletele-i roșcate și susur de frunze în glas. Undeva, în București, drumul lui Dan s-a oprit.
Sufletul își va găsi odihna printre aștri...
