s-a potolit arșița verii( la Șarpele Roșu)

Pentru  că numele lui începea  cu N, era scris în partea de jos a paginii   catalogului, eu, la mijloc.

Frumos, înalt, cam bucălat, nouă  ne plăcea oricum.  Și franțuzicăi, pentru rrrrul rostit cu un fel de mimică aristocrată.

Un rebel.

În câteva rânduri, a  reușit să o  supere chiar și pe  Doamna Alexandrescu, profesoara  noastră de latină, care ne era dirigintă. Venise la școală în pantaloni scurți. 

Avea picioare frumoase!

Pe vremea aceea, nu știam ce înseamnă să chiulești, el  practica  subtil forma asta  de revoltă, ghinionista  fiind chiar eu, pentru că la geografie, mai ales,  costeliva domnișoară Lupescu  obișnuia să nu mai răsfoiască, din nu știu ce motive,  catalogul.

Se adunau multe note în dreptul  numelui meu.

 Nu i-am reproșat lui  Dan niciodată, a plecat din liceu, înainte  de a fi  găsit eu un prilej să mă răcoresc. 

Nu m-am mai gândit la el până când, în urmă cu vreo șase ani, a apărut la una dintre revederile  colegilor de liceu. Foarte schimbat, că  m-am străduit să  regăsesc în  domnul  din fața mea  pe  adolescentul rebel în pantaloni scurți.

O prietenă mi-a povestit  că ani mulți, Dan a  fost patronul  cârciumii cu nume  colorat al  lui „natrix  natrix„  știut , cândva, doar  la zoologie. 

La el se aduna  boema bucureșteană, povesteau ,petreceau, un  lăutar  cunoscut  le  prelungea nopțile   până se ridica soarele  de câteva sulițe pe cer. Acolo, în jurul  lui, ca președinte fondator al  fundației „Identitatea românească„, artiști  cunoscuți  vor fi navigat în  învolburatul  râu al  întâmplărilor acelor ani..

 Și, când nimeni nu  se aștepta , afacerea a căzut, Dan  s-a retras acasă singur și bolnav, prea bolnav....apăsătoare  singurătate.

 Toamna  de astăzi are  surâs în pletele-i  roșcate și  susur de frunze în glas.  Undeva, în București, drumul lui  Dan s-a oprit.

 Sufletul își  va găsi odihna  printre  aștri...