Ce mâini nevăzute

  ne  vor fi  conducând mersul  în viață?

Aseară, la intrarea în Casa Sindicatelor, în așteptarea piesei „ O noapte furtunoasă„,m-a  zărit o fostă elevă.

  Nu ne văzuserăm de douăzeci și cinci ani.

 Un sfert de secol, înțelegi? de când ea a terminat  gimnaziul.

A fost o bucurie uriașă pentru amândouă!  Culmea este că, în sală, aveam să descoperim că  ocupăm  locul cu aceleași numere, eu în spatele ei.

  M-a  condus până acasă.

  Am reluat vesela noastră conversație azi dimineață, cât s-a putut, pe WhatsApp.

”Chiar de dimineață, povesteam cu copiii mei despre dumneavoastră, cât de frumoasă, naturală și neschimbată sunteți, și ei îmi spuneau că sunt norocoasă să vă fi avut profesoară și să mă fi recunoscut după 25 de ani„,

”sunteți parte din  cea mai importantă perioadă a  formării noastre.„

Și eu, și ea, am povestit, ca și cum  ultima oră de clasă ar fi fost ieri.  M-am văzut în ochii ei frumoși, este polițist, după absolvirea a două facultăți, ”Drept” și ”Psihologie„, mamă iubitoare!

Ce bine fac întâlnirile astea ! 

Gândul m-a dus în urmă  cu și mai mulți ani, pe când eu, fosta elevă, tot într-o seară de toamnă, am vorbit la telefon cu  două dintre  minunatele mele profesoare din liceu.

 Printr-o  fericită întâmplare, extraordinar este să ai parte  de astfel de întâmplări,cineva  mi-a  dat două numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram că  le voi mai  obține vreodată, faptul că puteam suna undeva,urmând să aflu  niște vești, mi-a creat  emoții mari de tot.

Am închis pentru o clipă ochii, și gândurile au început să alerge pe întortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit prima oră de latină, nici întâia lecție de dirigenție, nici chiar pe ultima nu am găsit-o stivuită undeva.

Am revăzut  doar o siluetă  îmbrăcată adesea într-un taior de stofă neagră buclată, la care se asortau niște eșarfe străvezii ( aveam să aflăm  mai apoi că doamnei noastre diriginte îi murise, de curând, mama), un mers vioi și o privire bună, care ne învăluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte erau veseli chiar și atunci când vreunul dintre noi,câți să fi fost oare în  prima clasă de liceu, uite că nu știu,incurca ablativul cu acuzativul, că nici ele nu voiau să fie totdeauna identice.

Liana Alexandrescu!

Pe toți ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o dirigintă preocupată de tot și de toate, un intelectual adevărat,o  profesoară exigentă, la al cărei obiect  nimeni nu avea mai puțin de 7, pentru că nu puteai să nu înveți.

 Declinări și conjugări, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii îndărătnici  că latina este o limba moartă-maxime”Amore, more, ore, re probantur amicitiae, „Verbum  dulce multiplicat amicos”.

 Nu m-am întrebat atunci câți ani are doamna noastră...calculul l-am făcut, când, la capătul celălalt  al firului ,era chiar întâia mea dirigintă din liceu. 

Am redevenit liceana emoționată, căutând cuvinte potrivite..

- Sunt Liana, stai să-mi trag sufletul, să nu cad, că tocmai  m-am întors de la spital..

Am rugat-o să se așeze, uite vezi, abia acum plâng de-a binelea,da  am rugat-o să se așeze, pentru că vreau să-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine.

La 95 de ani, Doamna păstra vioiciunea  vorbei, în tresăriri de perioade, cum ne învăța în clasă.

-Ce bucurie îmi aduci, draga mea, uite asta chiar mă face să fiu mai puternică, mi-ar plăcea să fiu printre voi, să vă îmbrațișez, copiii mei buni și frumoși!!

 Aveam 15 ani , cănd am aflat  la o lecție  de dirigenție cât de nemți sunt nemții.
 Doamna și ansamblul „Perinița”, din care făcea parte, erau într-un turneu. Au ajuns într-o seară undeva, într-o așezare rurală , pentru ai cărei locuitori ansamblul urma să prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scenă.

Seara, terenul era un câmp.

Toată noaptea au lucrat oamenii, mașinile, uneltele; parcă auzeam scrâșnetul fierăstraielor..
 Dimineața, în mijlocul câmpiei,ca din pământ. se iviseră : decorată cu ghirlande multicolore, o scenă  trainică, în stare să susțin iureșul  și frumusețea dansurilor  noastre  populare, îndelung aplaudate de serioșii meseriași nemți, un chioșc în care se vindeau răcoritoare, bere și înghețată.

Nu i-am povestit Doamnei noastre cât de mult  a contat pentru mine povestea nemțească, nici despre picnicul din păduricea de la Titu Târg, când a venit de la București cu  vesela într-un coș, ca să ne învețe cum se așază o masă frumoasă, pe care, țepos ca un arici, un măr își suporta , delicat scobitorile, nu i-am povestit.

Mi le-am spus în gând, multe ore după aceea..

Doamnei i-am sărutat în gând obrazul scăldat în lacrimile bucuriei și mâna blândă,pe care am simtt-o pe creștet!

Mi-am luat o scurtă pauză, se făcea  noapte, mai aveam un număr de telefon.

 Dintr-o rezervă a spitalului Floreasca  mi-a răspuns vocea  de fumătoare înrăită a uneia dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacșu a fost mult prea  emoționată, când i-am povestit despre prima olimpiadă de literatură română la care am participat, pregătită de dumneaei, în clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am dăruit toate bucuriile mele de  profesoară!💓
 Toate gândurile mele bune de liceană, pentru care, în  câteva minute, timpul  s-a așternut cuminte  într-o sală de clasă, mereu cu fața spre soare!

Aseară, după ce am ajuns acasă, m-am gândit  la multe, multe evenimente din viața mea. 

Cred că suntem câte  puțin din fiecare experiență trăită!💖

ritmuri în cadența nevăzută a vieții

povești adevărate pentru prieteni.

Ziua își curge în picuri povestea.

Raze fugare/zbor la-ntâmplare/șoapte cu dor /poză cu luna uitată-ntr-un nor/ fire subțiri, toarse în vii reveniri.

Încă o treaptă, doar una- două geamuri cât podul palmei, doi ochi rotunziți de uimire, printre grinzi rătăcite de vreme.

Cufărul înalt scârțâie prelung- un fular fără ciucuri, fluturi uitați printre perne cusute în bob de arnici vioriu, un cercel fără toartă...

Scăldat în lumina aducerilor-aminte, locul capătă strălucire.

Dâre lungi, gălbui cad cuminți peste fâșiile roase de molii.

Printre ele, un picioruș de păpușă .

Amintirile se bulucesc în stol. Tremurătoare, degetele ating bucata inertă .

Se simte un parfum suav- amestec de ieri și de astăzi, crenguțe uscate de busuioc , străfulgerări de-o clipă. Imagini dragi se revarsă nestingherite.

Podul casei redevine locul tainic al jocului cu păpuși.//

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori, doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.

Mâinile- două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a adus de Crăciun. Din bucata roz de marchizet, prietena bunicii, tanti Niculina lui Iedu, a croit două rochițe,una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.

Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit în două codițe firave.

Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava.

Oricât m-am străduit, n-am reușit s-o conving, cu niciun chip, să stea în picioare. Nici rezemată în coșulețul vechi, găsit printre ghemele de lână în toate culorile.

Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, mi-am vărsat pe ea toată revolta. O loveam cu nuielușa și plângeam. Nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată.

Aveam cinci ani.

În toamnă, bunica m-a dus la bâlci.

Ne-am oprit în fața unei mașinării. Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică, înțepată, din loc în loc cu niște cârlige, de care erau agățate , la întâmplare, obiecte mici, ușoare- chei, agrafe, rățuște, peștișori, oglinzi, panglici. Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.

S-a oprit în dreptul păpușii de alabastru.

Rochiță roșie, pantofiori negri cu baretă, ochi mari, de tăciune.

Degetele mele mângâie bucățica știrbită.

Pentru o clipă, vremea și-a întors mersul.

Am luat-o hai- hui, printre imagini dragi, mimând copilul din suflet.

ca într-un tramvai în mers

povești adevărate pentru prieteni.😘
„Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut  cu ochii.„
Antoine de Saint-Exupery.

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori.
Nici nu  se putea altfel:doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.
Mâinile, două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a primit pentru mine  de Crăciun.Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii, tanti Niculina,  a croit două rochițe, una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.
Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit, cum m-am priceput eu mai bine, în două codițe firave.
Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava. 
Îmi plăcea. Noi două ne petreceam mult timp împreună.
Aveam totuși o problemă: oricât m-am străduit,cu niciun chip  n-am reușit s-o conving să stea  cumva în picioare.Nici rezemată în coșulețul din care măicuța, de voie, de nevoie, își  mutase ghemele ei de fire colorate, nici  pe masă, nici pe prag, nicăieri.
Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, m-am supărat rău.
O loveam cu nuielușa și plângeam, nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată.
Aveam patru ani.

În toamnă, maica, bunica dinspre tata, m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării.Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică înțepată din loc în loc de  niște cârlige, pe care erau agățate, la întâmplare, tot felul de  lucrușoare: agrafe, rățuște,chei, peștișori, oglinzi, panglici.
Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.Și când ea s-a oprit, cu mișcări de domnișoară, aplecându-se în stânga și în dreapta, mi-a zâmbit cea mai frumoasă păpușă:rochiță roșie plisată, pantofiori negri cu baretă, bucle aurii, de sub care zâmbeau niște ochi mari de tăciune.
Zile și seri mi-a bucurat jocul cu tăcerea ei duioasă, chiar și când după niște ani și-a pierdut o mână, iar mai târziu, când eu deja mergeam la școală, i s-au desprins pe rând  piciorușele subțiri de balerină.

Astăzi, când fb mi-a readus o imagine, pentru o clipă, din nu știu ce  ungher de suflet, în pași fragili de luminițe, a tresărit sfioasă  imaginea păpușii dansând pe scândurica bâlciului de toamnă.

Poate  că nimeni nu are darul de a vedea  totul de unul singur;  vedem doar ceea ce dorim cu sufletul.
El  lasă deoparte  zbuciumuri, dureri, neliniști și spaime, aducând în lumină  eternități de-o clipă!❤

ca un suflet captiv

 De câteva ori pe an, mă opresc în fața ei.

Plouă sau clipocesc  raza  vesele, arde  soarele, ninge  cu nemiluita,  ea  nu clipește. 

 Așteaptă, rezistă, nu-i pasă?

   Casele or fi având și ele  gânduri?

 Prin fața ferestrelor lor vor mai fi alunecând amintiri?💓

stăpână pe amintiri

 povești adevărate pentru prieteni

În liniștea sfârșitului de amiază, împânzită de iarbă crudă, cleata  își urma drumul printre lanuri înflorite de porumb.Văcuța rupea  smocuri, le rumega după reguli doar de ea știute.Ca de obicei, citeam. Cred  că aveam vreo doisprezece ani. Soarele  trimitea raze piezișe, blânde, dinspre pădure, adia  un vânticel atât de  mângâietor.

Ca o mână  colosală...

  Am ridicat, involuntar, ochii din carte.

  Ascultam tăcerea!

  Și mă simțeam ocrotită, nu doar ocrotită, am simțit că mă contopesc cu tot: Cer, Soare, câmp, liniște  monumentală.

  Deseori, în viața  mea,în momentele de eu cu mine, am încercat să prind clipa aceea.

Nu!

Nu s-a  mai repetat.

 A fost unică!  

 Am iubit-o intens.

  Cred că a fost o clipă de grație!

Prin 2006, eram într-o excursie în Grecia. Se lăsase noaptea, conducătorul grupului ne-a invitat  undeva, unde zicea că a mai fost .

  Am urcat cu telefericul.

  Likavito-„Ostrovul lupilor”.

Ne-am oprit, fiecare se  bucura  în felul  său.

Deasupra, nesfârșit,Cerul de un albastru cum nu cred  să mai fi văzut vreodată.Puzderie de stele, ca într-un dans fără sfârșit.

 Undeva,în zare, luminată ca ziua, neobosită marea, scăpărând  printre  vapoare.

A durat o clipă-  am ascultat  depărtarea-

Eram o părticică din ea!

Fericirea?

Eternitate  de-o clipă! 💖

s-a potolit arșița verii( la Șarpele Roșu)

Pentru  că numele lui începea  cu N, era scris în partea de jos a paginii   catalogului, eu, la mijloc.

Frumos, înalt, cam bucălat, nouă  ne plăcea oricum.  Și franțuzicăi, pentru rrrrul rostit cu un fel de mimică aristocrată.

Un rebel.

În câteva rânduri, a  reușit să o  supere chiar și pe  Doamna Alexandrescu, profesoara  noastră de latină, care ne era dirigintă. Venise la școală în pantaloni scurți. 

Avea picioare frumoase!

Pe vremea aceea, nu știam ce înseamnă să chiulești, el  practica  subtil forma asta  de revoltă, ghinionista  fiind chiar eu, pentru că la geografie, mai ales,  costeliva domnișoară Lupescu  obișnuia să nu mai răsfoiască, din nu știu ce motive,  catalogul.

Se adunau multe note în dreptul  numelui meu.

 Nu i-am reproșat lui  Dan niciodată, a plecat din liceu, înainte  de a fi  găsit eu un prilej să mă răcoresc. 

Nu m-am mai gândit la el până când, în urmă cu vreo șase ani, a apărut la una dintre revederile  colegilor de liceu. Foarte schimbat, că  m-am străduit să  regăsesc în  domnul  din fața mea  pe  adolescentul rebel în pantaloni scurți.

O prietenă mi-a povestit  că ani mulți, Dan a  fost patronul  cârciumii cu nume  colorat al  lui „natrix  natrix„  știut , cândva, doar  la zoologie. 

La el se aduna  boema bucureșteană, povesteau ,petreceau, un  lăutar  cunoscut  le  prelungea nopțile   până se ridica soarele  de câteva sulițe pe cer. Acolo, în jurul  lui, ca președinte fondator al  fundației „Identitatea românească„, artiști  cunoscuți  vor fi navigat în  învolburatul  râu al  întâmplărilor acelor ani..

 Și, când nimeni nu  se aștepta , afacerea a căzut, Dan  s-a retras acasă singur și bolnav, prea bolnav....apăsătoare  singurătate.

 Toamna  de astăzi are  surâs în pletele-i  roșcate și  susur de frunze în glas.  Undeva, în București, drumul lui  Dan s-a oprit.

 Sufletul își  va găsi odihna  printre  aștri... 

Vedem ceea ce nu știam că există!

”Pentru câteva minute, 
redevin adolescentul de mai bine 
de un sfert de veac, 
o adolescență pe care nu am 
cum să o uit vreodată, 
și pe care o port în suflet 
alături de frumoasele scrisori 
de dragoste...”

Revederile  noastre  încep  cu mult înainte  de a ne regăsi: telefoane, povești, o poezie  nescrisă, simțită, însă, în voci, un fel de voluptuoasă  punere în scenă a  ceea  ce încă  nu este, dar sigur va fi !

  

Ele păstrează ceva din parfumul anilor acelora  când aripile  ne creșteau chiar din suflet, fete și  băieți  de prin toate  părțile raionului, colegi de clasă, de  cămin, de reuniuni și de concursuri, imagini curgătoare într-o dulce  căldură de aduceri-aminte.Toate se întrepătrund.
De fapt, noi reinventăm povestea unor ani, despre  care  abia acum simțim câtă bogăție  ne-au dăruit!

Ne  leagă prietenii frumoase,distanța  nu mai este o problemă, ce bine  că  există telefon, ce minuni  aduce internetul! păstrăm în  colț de batistă imagini de ieri, reconstruim altele- anul trecut ne-am întâlnit la Sinaia, acum   ne regăsim într-un han situat între Argeș și Neajlov, nu departe de satul meu, al Cocuței și al lui Cornel, gazda  acestui mărțișor.

Bunici rămași adolescenți visători păcălim vremea,

readucem anii la timpul prezent, curg snoave despre întâmplări care de care mai nostime, dansăm, ce frumoase sunt dansurile  noastre ca din din vremuri de bal, mai apoi, vorbim în  cor sau  ne ascultăm  cu ochii țintă, se mai adună lacrimi în gene, a mai plecat cineva printre nori...

Acum când scriu, altă seară  se cerne, fiecare  este la casa lui, ne-am promis  o  revedere  cu mult mai mulți colegi!

 Da! adunăm bucurii, cu gândul la  sfârșitul  lui mai!

citesc...de ziua îmbrățișării

„Și duminica.Sâmbătă după-amiază, (zi lucrătoare) se făcea câte o convocare a profesorilor în cancelarie și eram anunțați că trebuie să venim la școală și în  ziua următoare, pentru muncă patriotică; adunat păducel, curățénie în curtea CAP-ului etc.  Când situațía s-a repetat a patra sau a cincea oară,  unul dintre profesori a observat  că, totuși, în Constituțíe, duminica este considerată zi liberă. Directorul școlii  i-a răspuns că în Constituțíe nu se precizează că ar fi zi liberă și pentru profesori.„
 pagina  264

În fiecare  duminică  din   primul trimestru al anului  1988, toți profesorii Școlii Nr.13 Pitești am fost nelipsiți de la  muncă patriotică. Venea decembrie, ninsese,apoi, când zăpada  s-a topit, a dat ploaia.

   Undeva, pe lângă Albota, la Mareș, câmpul devenise mocirlă.Trebuia să culegem toți cocenii și să facem „bute„- era invenția  unui activist, al cărui nume îmi scapă.
Ce nu pot uita este că el era spaima tuturor.

 Înotam prin nămol, cizmele unei colege  s-au spart, i-a spus directorului că nu mai poate continua, el a ridicat din sprâncene.

 După  89, fostul director a ajuns inspector de specialitate. 
Și, poate că ar  mai fi fost și astăzi, dacă n-ar fi trebuit să se pensioneze.

are și ea o zi în calendar

Motto: Cea mai mare biruință -aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus- se numește fericire.
 Albert Camus
 Într-o zi, să fi avut eu șase ani, maica mare de la zid mi l-a trimis pe Rică. Un ghem vărgat, portocaliu cu alb, gheruțe ascuțite și coadă lungă, stufoasă. L-a adus tata într-un coș, pe portbagajul bicicletei, învelit într-o vestă de lână. 
Creștea odată cu fratele meu. Seara, torcea, tolănit pe un preșuleț, lângă sobă. Nu știu câți ani a durat povestea.
 Dacă am plâns când a dispărut, nu-mi amintesc. L-am jelit pe Bujor, cel mai frumos câine, adus tot de tata, de la un prieten. 
S-au dus anii, nu m-am mai gândit să țin în casă vreun pisoi. 
Cățel, da, am o poveste cu Bill. http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/03/bil-si-pantofii-unei-fete.html 

 Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni, ca două felinare neastâmpărate. Sau verzi, rareori îi văd, că, șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e... 
Mai sunt încă două. Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme. Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină. Ar mai fi un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.//
 Mai acum vreo câțiva ani, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai aristocrată pisică din câte știu. Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele. Sau poate că greșesc, o interesau cumva cravatele domnilor. //

Mă întorceam de la teatru. Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp, ea, singură. Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți. Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă. Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut. 
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău. Doar că am pierdut-o pe străina din alee...// 
 Printre frunze stinghere, noiembrie își țese broboadă subțíre în stropi de măzăriche.. Se întunecă devreme. În culorile amurgului grăbit. Undeva, un foșnet firav, ca de șoricel rătăcit în bibliotecă, tulbură pacea înserării.
 Cină în toată regula. Pe două schimburi. Trei pisici pufoase, rotunde, ca mingile, își fac, deja, siesta. Doi motani mari-unul dungat, altul alb- fac tumbe prin frunzele uscate. Nu le pasă de nimic. Câțiva pisoiași mai anemici înghit alene.
Lângă ei, femeia.O știu de ani buni. Am mai și povestit câte ceva. O singuratică. Îndeamnă pisoii să termine tot ce le-a pus în farfurioare. 
Înghemuită acolo, printre frunze, pare ea însăși o pisică. 
Pisică-mamă. 
Nici nu știam cum o fi mai bine- s-o laud pentru cât de multă bunătate are, să-i spun că prea puțini, infinit de puțini oameni, ar fi în stare să rupă dintr-o pensie amărâtă, pentru hrana pisicilor?
Nu-mi găseam vorbele. Cum aveam telefonul în mână, fac o poză. Se uită la mine. Credeam că mă ia la rost. 
Rămân uimită, când, după ce îi spun„ bună seara”! mă privește duios și-mi spune clar: noapte bună, doamna profesoară!
 În drum spre casă, mi-am amintit o poveste. 
Este despre un domn foarte bogat, care nu știa să se veselească . Avea de toate- palat, trăsuri, grădini înflorite, poteci ademenitoare, vinuri vechi, slujitori devotați, femei frumoase. Nu putea fi vesel niciodată. A întrebat în stânga, a întrebat în dreapta, a mers pe la doctori, s-a dus și la vrăjitoare.
 Într-o zi, cineva i-a spus că, doar dacă va îmbrăca o cămașă purtată de un om vesel, va putea și el să se bucure. Și-a închis palatul și, singur, a plecat în lume.
 După mers mult, fără odihnă, a ajuns pe un câmp. Un om muncea. Și tare se veselea. De unul singur. 
 Domnul s-a apropiat, i-a dat binețe, l-a întrebat una- alta, apoi i-a cerut cămașa, oferindu-i un preț bun. 
 Țăranul l-a privit, s-a minunat și i-a spus:
 - Cămașa?  Păi, eu nu am cămașă...// 

Voi deveni faimos!

la început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune  mamei sale. 

motto:„Viața  fiecărui om este un basm  scris cu  degetele lui Dumnezeu.”

Hans Christian Andersen

 Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//

 În primăvara asta, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor. 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figura tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„//
p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea  poveștilor?

repere de suflet!

De multe ori, bucuria se ivește, când nici nu te aștepți:pleci undeva cu un gând sau cu mai multe, când, brusc, ceva te face să renunțí la dimensiunile realității în favoarea imaginației.

 Revederea unui loc drag, întâlnirea cu niște prieteni din adolescență, un caiețel,da, un caiețel de vârsta primei iubiri, întâmplări retrăite, mereu altfel... toate cu bucurie! 
 Dacă tu vrei, nimic nu ți se  răpește!

cozonac cu ouă roșii!

De sub broboada ei albastră  aruncată pe umerii-i scăldați în rouă, noaptea se  topea într-o dimineață vioaie. Printre pâlpâiri de luminițe adăpostite în căușul palmelor, toată suflarea satului se întorcea de la Înviere: bărbați și femei, tineri și vârstnici, valuri cuminți, în revărsări vorbitoare, pe la porți, în urări sincere: Cristos a înviat! Adevărat a înviat!

Ne spălam pe față cu apa în care mama ne pusese câte un ou roșu, să fim mereu sănătoși, cu obraji rumeni, cu mintea limpede, cum e apa.

Cum să uit  hainele noi, cu mirosul lor pe care niciun parfum, oricât de  special ar fi, nu-l poate înlocui? rochie înflorată sau fustă plisată, pantofi cu baretă, ori sandale împletite, toate cumpărate de la București, răspunzător era tata, mâna mamei le păstra ascunse, ca nu care cumva să le îmbrac până  în ziua de Paște, cât de mare mi-ar fi fost rugămintea...

Fiecare își intra în atribuții: eu și fratele meu, mereu bosumflat că hainele mele sunt mai frumoase decât ale lui, așteptam cuminți   până când mama închina cu flacăra sfințită  toate ușile, iar  tata să  pună  la fiecare intrare și sus pe stâlpul porții felii mari de iarbă crudă, tăiate din livadă, să ne fie anul cu noroc. Mama împărțea pe la vecini colaci, cozonac,ouă roșii, câte un pahar de vin. Într-o mână ducea mereu o bâlcă de lapte, plăcerea ei!

Se auzea mers de căruțé, soseau rude  din satele vecine: Ziduri, Potlogi,Corbii Ciungi. Salbe de clopoței, funde mari, roșii la căpestrele cailor, pe speteaza  leagănelor, cuverturi și macaturi, lucrate la război, coșuri pline cu de toate se înghesuiau în verandă.

  Și când, mândru, soarele se ridicase, ne  așezam laolaltă în curte, la masă: nași, unchi și mătuși, cumnați și  cumetre,verișori de toate vârstele, bunicii erau doar cu numele...

 Cozonac cu ouă roșii!

Toate sunt departe, atât de aproape!

Mi-e dor de acel ceva, duios ca o adiere, prinsă undeva, în adânc de  suflet!

Nu  știu să fi auzit atunci vorbindu-se despre bogăție, de sărăcie, nici atât...dincolo de pragul casei lui, fiecare își ducea altfel, poate, viața.
 Pe atunci, pământul trăia, iar oamenii trăiau și ei de pe urma lui.
 Eu trăiam larma dulce a satului, sărbătoarea, clipa. 
Zăvoiul, lunca și Argeșul  încingeau  cu bunătate un colț de lume, de care astăzi îmi este tare, tare dor!

suntem cate un pic

 din  fiecare experienta traita; asta am simtit eu  la sfarsitul zilei, care, deja , inseamna ieri.

 Printr-o  fericita intamplare-  extraordinar este sa ai parte  de astfel de intamplari-cineva  mi-a  dat doua numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,  mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram ca  le voi mai  obtine vreodata,   faptul ca puteam suna undeva  urmand sa aflu  niste vesti mi-a creat niste emotii mari de tot.

Am inchis pentru o clipa ochii, si gandurile  au inceput sa alerge pe intortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit  prima ora de latina, nici intaia lectie de dirigentie, nici chiar  pe ultima nu am gasit-o stivuita undeva.

Am revazut  doar o silueta  imbracata adesea intr-un taior de stofa  neagra buclata, la care se asortau niste esarfe stravezii ( aveam sa aflam  mai apoi ca ca doamnei nostre diriginte ii murise mama) , un mers vioi si o privire buna, care ne invaluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte  erau veseli chiar si atunci cand vreunul dintre noi- cati sa fi fost oare in  prima clasa de liceu, uite ca nu stiu, aflu sambata  daca va aduce  careva catalogul- incurca ablativul cu acuzativul, ca nici ele nu voiau sa fie totdeauna identice.

Diana Alexandrescu!

Pe toti ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o diriginta preocupata de tot si de toate, un intelectual  adevarat,o  profesoara exigenta, la al carei obiect  nimeni nu avea mai putin de 7, pentru ca nu puteai sa nu inveti.

 Declinari si conjugari, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii indaratnici  ca latina este o limba moarta-maxime~Amore, more, ore, re probantur amicitiae~, ~Verbum  dulce multiplicat amicos~.

 Nu m-am intrebat atunci cati ani are doamna noastra..calculul l-am facut aseara..//

La capatul celalalt  al firului  este chiar intaia mea diriginta. 

Am redevenit liceana emotionata, cautand cuvinte potrivite..

- Sunt Diana, stai sa-mi trag sufletul, sa nu cad, ca tocmai  m-am intors de la spital..

Am rugat-o sa se aseze- uite vezi, abia acum plang de-a binelea-da  am rugat-o sa se aseza, pentru ca vreau sa-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine..

La 95 de ani, Doamna  pastreaza vioiciunea  vorbei, in tresariri de ~perioade~, cum ne invata in clasa.

-Ce bucurie imi aduci, draga mea, uite asta chiar ma face sa fiu mai puternica, mi-ar placea sa fiu printre voi, sa va imbratisez, copiii mei buni si frumosi!!../

Facea parte din ansamblul ~Perinita~.
 Aveam 15 ani , cand am aflat  la o lectie  de dirigentie cat de nemti sunt nemtii.
 Erau intr-un turneu. Au ajuns intr-o seara undeva, intr-o asezare rurala , pentru ai carei locuitori ansambulul urma sa prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scena..Seara, terenul era un camp.

Toata noaptea au lucrat oamenii, masinile, uneltele; parca aud  scrasnetul fierastraielor..
 Dimineata, in mijlocul campiei, aparusera , ca din pamant, un chiosc in care se vindeau racoritoare, bere  si inghetata, si,  decorata cu ghirlande  multicolore, o scena trainica , care a cunoscut  iuresul si  frumusetea dansurilor noastre populare, indelung aplaudate de  seriosii mesteri nemti..

Nu i-am povestit Doamnei  noastre cat de mult  a contat pentru mine  povestea nemteasca, nici despre picnicul din paduricea de la Titu-Targ, cand a venit de la Bucuresti cu  vesela intr-un cos, ca sa ne invete cum se asaza o masa frumoasa, pe care , tepos ca un arici, un mar isi suporta , delicat scobitorile,   nu i-am povestit.

Mi le-am spus in gand, multe ore dupa aceea..

Doamnei i-am sarutat in gand obrazul scaldat in lacrimile bucuriei si mana blanda,  pe care am simtit-o pe crestet!

Mi-am luat o scurta pauza, se facea  noapte, mai aveam un numar de telefon.

 Dintr-o rezerva a  spitalului Floreasca  mi-a raspuns vocea  de fumatoare inraita a  unei dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacsu a fost mult prea  emotionata, cand i-am povestit despre prima olimpiada de literatura romana la care am participat , pregatita de dumneai, in clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am daruit toate  bucuriile mele de  profesoara!
 Toate gandurile mele bune de liceana, pentru care, in  cateva minute, timpul  s-a asternut cuminte  intr-o sala de clasa, mereu cu fata spre soare!

pâlpâiri

motto:
În fațá amintirilor, suntem egali cu zeii.Nici ei nu le mai pot schimba.
Octavian Paler

Senină, blândă , așezată zi de octombrie, în adieri de nerostite întrebări.
 Într-un alt octombrie,la fel de  cuminte-au trecut 38 de ani- eram pe atunci  profesoară începătoare, vestea că MAMA nu mai este m-a  năucit.. doar cine și-a pierdut mama  poate înțelege.

 Cât de puțin îi oferim  câtă vreme ne este alături. .
Astăzi i-am dus tufănele albe și roșii. Mama iubea mult  florile!

Dintr-un liliac pe jumătate despletit, tata îi oferă parcă ultimul gând.

Amândoi, în mijlocul veșniciei..

Doi pași către dreapta, fostul meu coleg de liceu, M.C, tare se temea de fizică,acum a uitat de toate și D.N, alt coleg, până de curând  profesor de sport, cât va fi pătimit pe lumea asta, că soția a refuzat să-i lase un semn..

De pe o cruce albă, zâmbește cuceritor domnul profesor Gh. Fulga.
 Am privit îndelung  pâlpâirea luminiței. Ca prin vis, am revăzut tabla, i-am auzit pașii trecând printre bănci./

Satul pare amorțit.Să mi se pară, oare, că  altădată ulițele  erau  vesele, că lumea trăia mai intens?

Până și școlile  sunt altfel,în cele două săli ale  bătrânului lăcaș, construit  din  îndemnul lui Spiru Haret-în băncile  lungi  am învățat și eu, și fratele meu, și toate rudele noastre, astăzi este grădiniță.

Simpatice educatoare! și copiii, ce jucăuși!!

 Dau ocol pe  câteva ulițe, fețe necunoscute, case noi, case vechi,dincolo de zăvoi, Argeșul. Învolburat și năvalnic, a mușcat  adânc din ambele maluri, poate că și excavările  necontrolate i-au tot  sâcâit albia.

Păduricea, ciuntită și ea, și-a scos crengile la soare. Fiecare arbore pare o floare uriașă, amestec de roșu,  portocaliu, verde palid, cafeniu.
Grădini aeriene! 

Nu-mi vine să mă despart de satul copilăriei, aș vrea să-mi prelungesc șederea, fratele meu nu-mi înțelege, de fel, popasurile, cu chiu, cu vai îl conving să ajungem la Pitaru.Știi cine s-a născut acolo? pictorul  Nicolae Grigorescu.

Un monument, atât am găsit,tot e bine, în copilăria mea, nimeni  din sat  nu știa că acolo a trăit UN OM.

Drumul taie câmpia,loturi lucrate, mult mai multe acoperite de mărăcini.
Trec mașini, căruțe,lumea vine și se duce, a fost târg la Corbii Mari.

La Potlogi, în centrul  localității, se mișcă mai multă lume. Oprim în fața Palatului brâncovenesc. De pază stau  doi dulăi,unul afară, celălalt în curte. Poarta grea, de lemn, se deschide anevoie, printre aburii țigării, o domnișoară  plăcut fardată mă lămurește că nu se poate vizita conacul-este în renovare. La fel era și în urmă cu vreo treizeci de ani, doar că astăzi pereții sunt cojiți de tot iar gropile și  buruienile din curte  sunt mai de actualitate.

La întoarcere, ne oprim la un han, niște căsuțe nostime, amintind de  bordeiele  rudărești, un prânz cu pastramă și must. Soare lipicios,în jur câmpia Argeșului. Verde pestriț.

A trecut de amiază.

La Titu, liceul. 

Clădirea se deslușește din șoseaua națională, așa mi-a rămas  în minte , așa o zăresc și astăzi. 

Doar că  nu mai  este liceu;și culorile sunt altele.Nu uit  emoțiile orelor de chimie, cine  dintre cei care l-au avut profesor pe Babacu, le-ar putea uita.Și de domnu  Stass  mi-am amintit, cu  desenul lui tehnic care ne  dădea fiori când venea vorba despre  a trage linii perfecte cu tuș,că de aia  i-am zis noi cum i-am zis.

În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea asta, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz,  strecurate prin spatele pedagogilor.//

Orășelul  își adună toamna în gară.
Suspendat braț de fier cojit, pasarela poartă urmele trecerii anilor...

Scăldat de  ploi și  de ninsori, ciobit  și  îmbătrânit, peronul  și-a pierdut  farmecul  de odinioară. 

Castanii,fiii celor de ieri,își răsfiră  ușor crengile, ar vrea să îmbrățișeze  perechi de îndrăgostiți.

A venit trenul.//